LORISTA H 50 mg/12,5 mg
1. DENUMIREA COMERCIALĂ A MEDICAMENTULUI
Lorista H 50 mg/12,5 mg comprimate filmate
2. COMPOZIŢIA CALITATIVĂ ŞI CANTITATIVĂ
Fiecare comprimat filmat conţine losartan potasic 50 mg şi hidroclorotiazidă 12,5 mg
Excipient cu efect cunoscut: lactoză monohidrat 63,13 mg.
Pentru lista tuturor excipienţilor, vezi pct. 6.1.
3. FORMA FARMACEUTICĂ
Comprimat filmat.
Comprimate filmate ovale, galbene, uşor biconvexe, cu o linie mediană pe una din feţe.
Linia mediană nu are rolul de a rupe comprimatul.
4. DATE CLINICE
4.1 Indicaţii terapeutice
Lorista H este indicat pentru tratamentul hipertensiunii arteriale esenţiale la pacienţii la care tensiunea
arterială sanguină nu a fost controlată adecvat prin monoterapia cu losartan sau hidroclorotiazidă.
4.2 Doze şi mod de administrare
Lorista H poate fi administrat împreună cu alte antihipertensive.
Lorista H comprimate trebuie înghiţită cu un pahar cu apă.
Lorista H poate fi administrat cu sau fără alimente.
Hipertensiune arterială
Asocierea de losartan şi hidroclorotiazidă nu este recomandată ca terapie iniţială, ci numai la pacienţii
a căror tensiune arterială nu este controlată adecvat prin monoterapia cu losartan potasic sau
hidroclorotiazidă.
Se recomandă ajustarea dozelor componentelor individuale (losartan şi hidroclorotiazidă).
În caz de necesitate, la pacienţii a căror tensiune arterială nu este controlată adecvat, poate fi luată în
considerare trecerea de la monoterapie la administrarea combinaţiei în doze fixe.
2
Doza uzuală recomandată de întreţinere cu Lorista H este de 1 comprimat pe zi.
La pacienţii care nu reacţionează prompt la tratament, doza poate fi crescută la 2 comprimate Lorista H, o
dată pe zi.
Doza maximă recomandată este de 2 comprimate Lorista H, o dată pe zi.
În general, efectul antihipertensiv maxim este atins la 3 săptămâni după iniţierea tratamentului.
Utilizarea în insuficienţa renală şi la pacienţi hemodializaţi
La pacienţii cu insuficienţă renală moderată (cu clearance-ul creatininei 30-50 ml/min), nu este
necesară ajustarea iniţială a dozei. Asocierea de losartan şi hidroclorotiazidă nu este recomandată la
pacienţii hemodializaţi. Comprimatele de losartan/hidroclorotiazidă nu trebuie utilizate la pacienţii cu
insuficienţă renală severă (clearance-ul creatininei sub 30 ml/min) (vezi pct. 4.3).
Utilizarea la pacienţii cu hipovolemie
Depleţia de volum plasmatic şi /sau sodiu trebuie corectată înaintea administrării de losartan şi
hidroclorotiazidă.
Utilizarea la pacienţii cu insuficienţa hepatică
Asocierea losartan şi hidroclorotiazidă este contraindicată la pacienţii cu insuficienţă hepatică severă
(vezi pct. 4.3.).
Persoane vârstnice
La pacienţii vârstnici nu este necesară ajustarea dozelor.
Utilizarea la copii şi adolescenţi cu vârsta sub 18 ani
La copii şi adolescenţi nu există experienţă clinică.
De aceea, asocierea losartan/hidroclorotiazidă nu trebuie utilizată la copiii şi adolescenţii cu vârsta sub 18
ani.
4.3 Contraindicaţii
Hipersensibilitate la losartan, derivatele de sulfonamide (cum este hidroclorotiazida) sau la oricare
dintre excipienţii enumeraţi la pct. 6.1.
Hipokaliemie sau hipercalcemie refractară la tratament.
Insuficienţă hepatică severă; colestază şi tulburări obstructive biliare.
Hiponatremie refractară la tratament.
Hiperuricemie/gută simptomatice.
Al doilea şi al treilea trimestru de sarcină (vezi pct. 4.4 şi 4.6)
Insuficienţă renală severă (cu clearance-ul creatininei <30 ml/min)
Anurie.
Administrarea concomitentă a Lorista H cu medicamente care conţin aliskiren este contraindicată la
pacienţii cu diabet zaharat sau insuficienţă renală (RFG < 60 ml/min şi 1,73 m2) (vezi pct. 4.5 şi
5.1).
4.4 Atenţionări şi precauţii speciale pentru utilizare
Losartan
Angioedem
Pacienţii cu antecedente de angioedem (edemul feţei, buzelor, laringelui şi /sau limbii) trebuie
monitorizaţi cu atenţie (vezi pct. 4.8).
3
Hipotensiune arterială şi hipovolemie
Hipotensiunea arterială simptomatică, în special după doza iniţială, poate apare la pacienţii cu
hipovolemie şi/sau hiponatremie după terapie diuretică, restricţie alimentară de sare, diaree sau vărsături.
Aceste stări clinice trebuie corectate înaintea administrării asocierii de losartan şi hidroclorotiazidă (vezi
pct. 4.2. şi 4.3.).
Tulburarea echilibrului electrolitic
Tulburările electrolitice sunt comune la pacienţii cu insuficienţă renală, cu sau fără diabet zaharat, şi
necesită tratament. De aceea, trebuie monitorizate atent concentraţiile plasmatice ale potasiului şi valorile
clearance-ului creatininei; în special trebuie monitorizaţi pacienţii cu insuficienţă cardiacă şi clearance-
ului creatininei cu valori de 30-50 ml/min.
Nu este recomandată utilizarea concomitentă a asocierii losartan/hidroclorotiazidă şi a diureticelor care
economisesc potasiul, suplimentelor cu potasiu şi înlocuitorilor de sare care conţin potasiu (vezi pct.4.5).
Disfuncție hepatică
Datele farmacocinetice demonstrează creşterea semnificativă a concentraţiilor plasmatice ale losartanului
la pacienţii cu ciroză hepatică, de aceea asocierea losartan şi hidroclorotiazidă trebuie utilizată cu
precauţie la pacienţii cu istoric de insuficienţă hepatică uşoară până la moderată. Nu sunt date referitoare
la utilizarea losartanului la pacienţii cu insuficienţă hepatică severă.
De aceea, asocierea losartan şi hidroclorotiazidă este contraindicată la pacienţii cu insuficienţă hepatică
severă (vezi pct.4.2, 4.3 şi 5.2).
Disfuncție renală
Ca urmare a inhibării sistemului renină-angiotensină-aldosteron, au fost raportate tulburări ale funcţiei
renale, inclusiv insuficienţă renală (în particular la pacienţii a căror funcţie renală este dependentă de
sistemul renină-angiotensină-aldosteron, cum sunt cei cu insuficienţă cardiacă severă sau disfuncţie renală
preexistentă).
Similar altor medicamente care afectează sistemul renină-angiotensină-aldosteron, la pacienţii cu stenoză
bilaterală de arteră renală sau stenoză de arteră renală pe rinichi funcţional unic au fost de asemenea
raportate creşteri ale uremiei şi creatininemiei; aceste tulburări ale funcţiei renale pot fi reversibile la
întreruperea tratamentului. Losartanul trebuie utilizat cu precauţie la pacienţii cu stenoză bilaterală de
arteră renală sau stenoză de arteră renală pe rinichi funcţional unic.
Transplant renal
Nu sunt date clinice la pacienţi cu transplant renal recent.
Hiperaldosteronism primar
În general, pacienţii cu hiperaldosteronism primar nu răspund la medicamentele antihipertensive care
acţionează prin inhibarea sistemului renină-angiotensină. De aceea, utilizarea de losartan şi
hidroclorotiazidă nu este recomandată.
Boală coronariană şi boală vasculară cerebrovascular
ă
Similar altor antihipertensive, scăderea excesivă a tensiunii arteriale la pacienţii cu ischemie cardiacă
sau boală vasculară cerebrovasculară poate determina infarct de miocard sau accident vascular cerebral.
Insuficienţă cardiacă
Similar utilizării altor medicamente care acţionează pe sistemul renină-angiotensină, la pacienţii cu
insuficienţă cardiacă, cu sau fără insuficienţă renală, există riscul apariţiei hipotensiunii arteriale severe şi
a insuficienţei renale (deseori, acută).
Stenoză valvulară aortică şi mitrală, cardiomiopatie obstructivă hipertrofică
Similar utilizării altor vasodilatatoare, la pacienţi cu stenoză valvulară aortică şi mitrală sau
cardiomiopatie obstructivă hipertrofică este necesară precauţie specială.
4
Diferenţe etnice
După cum a fost observat şi în cazul inhibitorilor enzimei de conversie a angiotensinei, losartanul şi alţi
antagonişti ai angiotensinei par mai puţin eficace în scăderea tensiunii arteriale la populaţia neagră, decât
la populaţia non-neagră, posibil datorită prevalenţei mai mari a hipertensivilor cu renină scăzută în
populaţia neagră.
Sarcina
Tratamentul cu antagonişti ai receptorilor angiotensinei II (ARAII) nu trebuie început în timpul sarcinii.
în cazul în care continuarea tratamentului cu ARAII nu este considerată esenţială, pacientele care
planifică o sarcină trebuie transferate la un tratament antihipertensiv alternativ cu profil de siguranţă
stabilit pentru utilizarea în timpul sarcinii. în momentul diagnosticării unei sarcini, tratamentul cu ARAII
trebuie oprit imediat şi, dacă este cazul, se începe un tratament alternativ (vezi pct. 4.3 şi 4.6).
Blocarea dublă a sistemului renină-angiotensină-aldosteron (SRAA)
Există dovezi că administrarea concomitentă a inhibitorilor ECA, blocanţilor receptorilor angiotensinei II
sau aliskirenului creşte riscul de apariţie a hipotensiunii arteriale, hiperkaliemiei şi de diminuare a funcţiei
renale (inclusiv insuficienţă renală acută). Prin urmare, nu este recomandată blocarea dublă a SRAA prin
administrarea concomitentă a inhibitorilor ECA, blocanţilor receptorilor
angiotensinei II sau aliskirenului (vezi pct. 4.5 şi 5.1).
Dacă terapia de blocare dublă este considerată absolut necesară, aceasta trebuie administrată numai sub
supravegherea unui medic specialist şi cu monitorizarea atentă şi frecventă a funcţiei renale,valorilor
electroliţilor şi tensiunii arteriale.
Inhibitorii ECA şi blocanţii receptorilor angiotensinei II nu trebuie utilizaţi concomitent la pacienţii cu
nefropatie diabetică.
Hidroclorotiazidă
Hipotensiune arterială şi dezechilibru hidroelectrolitic
Similar oricărei terapii antihipertensive, la anumiţi pacienţi poate apărea hipotensiune simptomatică.
Trebuie monitorizată apariţia semnelor clinice ale dezechilibrului hidro-electrolitic, cum sunt
hipovolemia, hiponatremia, alcaloza hipocloremică, hipomagnezemia sau hipokaliemia, care pot apărea
datorită unei diarei sau vărsături intercurente.La aceşti pacienţi se recomandă monitorizarea
electrolitemiei la intervale regulate. La pacienţii edematoşi, în condiţiile caniculei, poate apărea
hiponatremie de diluţie.
Efecte metabolice şi endocrine:
Tratamentul cu tiazide poate scădea toleranţa la glucoză, astfel putând fi necesară ajustarea dozelor
antidiabeticelor, inclusiv insulină (vezi capitolul 4.5).
În timpul tratamentului cu tiazide, diabetul zaharat latent poate deveni manifest.
Tiazidele pot scădea excreţia calciului în urină, provocând creşteri moderate şi trecătoare ale
concentraţiilor plasmatice ale calciului.
O hipercalcemie considerabilă poate fi o manifestare a unui hiperparatiroidism latent. Înainte de
efectuarea unor teste paratiroidiene, tratamentul cu tiazide va fi întrerupt.
Tratamentul cu diuretice tiazidice poate fi asociat unor creşteri ale nivelelor colesterolului şi
trigliceridelor.
La anumiţi pacienţi, tratamentul cu diuretice tiazidice poate precipita hiperuricemia şi/sau guta.
Datorită faptului că losartanul scade concentraţiile plasmatice ale acidului uric, losartanul, în asociere cu
hidroclorotiazida, atenuează hiperuricemia indusă de diuretic.
5
Insuficienţă hepatică
Tiazidele trebuie utilizate cu precauţie la pacienţii cu disfuncţie hepatică sau boală hepatică progresivă,
deoarece poate determina colestază intrahepatică şi datorită faptului că tulburări minore ale echilibrului
hidro-electrolitic pot precipita coma hepatică.
Asocierea losartan şi hidroclorotiazidă este contraindicată la pacienţii cu insuficienţă hepatică severă
(vezi pct. 4.3 și 5.2).
Altele
La pacienţii ce utilizează tiazide, poate apărea o reacţie de hipersensibilitate, indiferent dacă au sau nu
istoric alergic sau de astm bronşic. După folosirea tiazidicelor s-au raportat exacerbări sau activări ale
unui lupus eritematos sistemic.
Excipient
Deoarece conţine lactoză, pacienţii cu afecţiuni ereditare rare de intoleranţă la galactoză, deficit de lactază
(Lapp) sau sindrom de malabsorbţie la glucoză-galactoză, nu trebuie să utilizeze acest medicament (vezi
pct. 6.1).
4.5 Interacţiuni cu alte medicamente şi alte forme de interacţiune
Losartan
Rifampicina şi fluconazolul pot reduce concentraţiile metabolitului activ. Consecinţele clinice ale acestor
interacţiuni nu au fost evaluate.
Similar utilizării altor blocante ale angiotensinei II sau efectelor sale, administrarea concomitentă de
diuretice ce economisesc potasiul (spironolactonă, triamteren, amilorid), suplimente de potasiu sau
substituente de sare cu potasiu, pot produce creşterea potasemiei. Administrarea concomitentă nu este
recomandată.
Similar altor medicamente care afectează excreţia de sodiu, excreţia litiului poate fi scăzută.
De aceea, în cazul administrării concomitente de săruri de litiu şi antagonişti ai receptorilor angiotensinei
II, trebuie monitorizată cu atenţie litemia.
La unii pacienţi cu funcţie renală compromisă, care sunt trataţi cu antiinflamatorii nesteroidiene, inclusiv
inhibitori selectivi ai ciclooxigenazei 2, administrarea concomitentă de antagonişti ai receptorilor de
angiotensină II poate agrava suplimentar funcţia renală. Aceste efecte sunt, de obicei, reversibile.
Alte medicamente care determină hipotensiune arterială, cum sunt antidepresivele triciclice,
antipsihoticele, baclofen, amifostină: utilizarea concomitentă poate avea, ca efect principal sau secundar,
creşterea riscului de hipotensiune arterială.
Datele provenite din studii clinice au evidenţiat faptul că blocarea dublă a sistemului renină-angiotensină-
aldosteron (SRAA), prin administrarea concomitentă a inhibitorilor ECA, blocanţilor receptorilor
angiotensinei II sau a aliskirenului, este asociată cu o frecvenţă mai mare a reacţiilor adverse, cum sunt
hipotensiunea arterială, hiperkaliemia şi diminuarea funcţiei renale (inclusiv insuficienţă renală acută),
comparativ cu administrarea unui singur medicament care acţionează asupra SRAA (vezi pct. 4.3, 4.4 şi
5.1).
Hidroclorotiazidă
În cazul tratamentului asociat cu diuretice tiazidice şi următoarele medicamente, pot apare interacţiuni:
Alcool, babiturice, narcotice sau antidepresive
Potenţarea hipotensiuni ortostatice ortostatice.
6
Antidiabetice (orale şi insulină)
Tratamentul cu tiazide poate afecta toleranţa la glucoză. Poate fi necesară ajustarea dozelor de
antidiabetic. Metforminul trebuie utilizat cu precauţie, datorită riscului de acidoză lactică indusă de
posibila insuficienţă renală funcţională determinată de hidroclorotiazidă.
Alte antihipertensive
Efecte aditive.
Răşini (colestiramina şi colestipolul)
În prezenţa răşinilor schimbătoare de anioni, absorbţia hidroclorotiazidei este redusă. O doză unică de
colestiramină sau colestipol poate lega hidroclorotiazida, reducând absorbţia acesteia din tractul
gastrointestinal cu 85, respectiv 43%.
Corticosteroizi, ACTH
Cresc depleţia electroliţilor în particular hipokaliemie.
Aminele presoare (de exemplu adrenalina)
Poate apare o reducere a răspunsului la amine presoare, dar nu atât încât să contraindice utilizarea
acestora.
Relaxante musculare ce nu produc depolarizare (de exemplu tubocurarina)
Creştere posiblă a susceptibilităţii la relaxante musculare.
Litiu
Diureticele scad clearance-ul renal al litiului, crescând riscul de toxicitate, de aceea nu se recomandă
tratament concomitent.
Medicamente utilizate în tratamentul gutei (probenecid, sulfinpirazonă şi alopurinol)
Poate fi necesară ajustarea dozelor de uricosuric, deoarece hidroclorotiazida poate creşte nivelul
plasmatic al acidului uric. Poate fi necesară creşterea dozei de probenecid sau sulfinpirazonă.
Administrarea concomitentă a tiazidelor poate creşte incidenţa reacţiilor de hipersensibilitate la
alopurinol.
Anticolinergice (de exemplu, atropină, biperiden)
Creşterea biodisponibilităţii diureticelor tiazidice, prin scăderea motilităţii gastrointestinale şi a vitezei
de golire a stomacului.
Citotoxice (de exemplu, ciclofosfamidă, metotrexat)
Tiazidele pot reduce excreţia renală a medicamentelor citotoxice şi potenţează efectul mieloinhibator.
Salicilaţi
În cazul utilizării dozelor mari de salicilaţi, administrarea hidroclorotiazidei poate creşte efectul toxic
al salicilaţilor asupra sistemului nervos central.
Metildopa
Există rapoarte izolate de anemie hemolitică în cazul utilizării concomitente de hidroclorotiazidă şi
metildopa.
Ciclosporină
Tratamentul concomitent cu ciclosporină poate creşte riscul hiperuricemiei şi al complicaţiilor de tipul
gutei.
Glicozide digitalice
Hipokaliemia sau hipomagnezemia indusă de tiazide poate favoriza debutul artimiilor cardiace induse
de digitală.
7
Medicamente al căror efect este afectat de tulburările potasemiei
Se recomandă monitorizarea periodică a potasemiei şi ECG în cazul administrării
losartan/hidroclorotiazidă concomitent cu medicamente al căror efect este afectat de tulburările
potasemiei (de exemplu, glicozidele digitalice şi antiaritmicele) şi cu medicamentele care induc
torsada vârfurilor (tahicardie ventriculară) (incluzând unele antiaritmice), hipokaliemia fiind factor
favorizant al torsadei vârfurilor (tahicardie ventriculară):
- antiaritmice de clasă Ia (de exemplu, chinidină, hidrochinidină, disopiramidă).
- antiaritmice de clasă III (de exemplu, amiodaronă, sotalol, dofetilidă, ibutilidă).
- unele antipsihotice (de exemplu, tioridazină, clorpromazină, levomepromazină, trifluoperazină,
ciamemazină, sulpiridă, sultopridă, amisulpridă, tiapridă, pimozidă, haloperidol, droperidol).
- altele (de exemplu, bepridil, cisapridă, difemanil, eritromicină i.v., halofantrină, mizolastină,
pentamidină, terfenadină, vincamină i.v.).
Săruri de calciu
Diureticele tiazidice pot creşte nivelele plasmatice ale calciului, prin scăderea excreţiei. Dacă trebuie
utilizate suplimente de calciu, este necesară monitorizarea calcemiei, iar dozele se vor ajusta adecvat.
Efecte asupra examenelor de laborator
Tiazidele pot afecta testele funcţionale paratiroidiene, datorită efectelor pe metabolismul calciului (vezi
pct. 4.4).
Carbamazepină
Risc de hiponatremie simptomatică. Este necesară monitorizare clinică şi biologică.
Substanţe de contrast iodate
În cazul deshidratării induse de diuretic, există un risc crescut de insuficienţă renală acută, în special în
cazul utilizării dozelor crescute de substanţe de contrast iodate.
Pacienţii trebuie rehidrataţi înaintea de administrarea substanţelor de contrast iodate.
Amfotericină B (parenteral), corticosteroizi, ACTH sau laxative stimulante sau glicirizină (din lemn
dulce)
Hidroclorotiazida poate agrava tulburarea echilibrului electrolitic, în particular hipokaliemia.
4.6 Fertilitatea, sarcina şi alăptarea
Sarcina
Antagonişti ai receptorilor angiotensinei II (ARAII) - Losartan
Utilizarea ARAII nu este recomandată în primul trimestru de sarcină (vezi pct. 4.4). Utilizarea ARAII în
al doilea şi al treilea trimestru de sarcină este contraindicată (vezi pct. 4.3 şi 4.4).
În ciuda faptului că dovezile epidemiologice privind riscul teratogen apărut în urma expunerii la inhibitori
ai enzimei de conversie a angiotensinei (IECA) în primul trimestru de sarcină nu au fost concludente, o
uşoară creştere a riscului nu poate fi exclusă. Deşi nu sunt disponibile date epidemiologice controlate cu
privire la riscul asociat utilizării ARAII, pentru această clasă de
medicamente pot exista riscuri asemănătoare. In cazul în care continuarea tratamentului cu ARAII nu este
considerată esenţială, pacientele care planifică o sarcină trebuie transferate la un tratament antihipertensiv
alternativ cu profil de siguranţă stabilit pentru utilizarea în timpul sarcinii. În momentul diagnosticării
unei sarcini, tratamentul cu ARAII trebuie oprit imediat şi, dacă este cazul, se începe un tratament
alternativ.
Se cunoaşte faptul că tratamentul cu ARAII în trimestrul al doilea şi al treilea de sarcină are efecte
fetotoxice la om (scăderea funcţiei renale, oligohidramnios, întârziere în osificarea craniului) şi induce
toxicitate neonatală (insuficienţă renală, hipotensiune arterială, hiperpotasemie) (vezi pct. 5.3).
Dacă expunerea la ARAII a avut loc în al doilea trimestru de sarcină, se recomandă monitorizarea
ecografică a funcţiei renale şi a craniului.
8
Nou născuţii şi sugarii ale căror mame au utilizat ARAII trebuie atent monitorizaţi în vederea depistării
hipotensiunii arteriale (vezi de asemenea pct. 4.3 şi 4.4).
Hidroclorotiazidă
Există date limitate asupra utilizării hidroclorotiazidei în sarcină, în special în primul trimestru. Datele
obţinute din studiile cu animale sunt insuficiente.
Hidroclorotiazida trece bariera placentară. Datorită mecanismului de acţiune farmacologică al
hidroclorotiazidei, utilizarea acesteia în al doilea şi al treilea de sarcină poate afecta circulaţia
fetoplacentară şi poate determina efecte fetale şi neonatale, cum sunt icterul, dezechilibrul electrolitic şi
trombocitopenia.
Hidroclorotiazidă nu trebuie utilizată în edemele gestaţionale, hipertensiunea arterială gestaţională sau
preeclampsie, datorită riscului de hipovolemie şi hipoperfuzie placentară, fără efect benefic asupra
evoluţiei bolii.
Hidroclorotiazida nu trebuie utilizată în tratamentul hipertensiunii arteriale esenţiale la gravide, cu
excepţia cazurilor rare în care nu se poate utiliza alt tratament.
Alăptarea
Antagonişti ai receptorilor angiotensinei II (ARA II) - Losartan
Deoarece nu sunt disponibile date privind utilizarea asocierii losartan/hidroclorotiazidă în timpul alăptării,
nu se recomandă utilizarea Lorista H şi este de preferat ca în această perioadă să se utilizeze tratamente
alternative cu profile de siguranţă mai bine stabilite, în special în cazul alăptării nou-născutului sau
prematurului.
Hidroclorotiazidă
Hidroclorotiazida este excretată în laptele uman în cantitate redusă. Tiazidele administrate în doze
mari care determină diureză intensă, pot inhiba secreţia laptelui. Utilizarea Lorista H în timpul alăptării nu
este recomandată. Dacă Lorista H trebuie utilizată în timpul alăptării, dozele trebuie să fie cât mai scăzute
posibil.
4.7 Efecte asupra capacităţii de a conduce vehicule şi de a folosi utilaje
Nu au fost efectuate studii asupra influenţei medicamentului asupra capacităţii de a conduce vehicule sau
de a folosi utilaje.
Totuşi, când se conduc vehicule sau se folosesc utilaje, trebuie reţinut că la utilizarea medicamentelor
antihipertensive, în special la iniţierea tratamentului şi la creşterea dozelor, poate apărea hipotensiune şi
ameţeli.
4.8 Reacţii adverse
Reacţiile adverse se clasifică în următoarele grupe, în funcţie de frecvenţă:
- Foarte frecvente (1/10)
- Frecvente (1/100 la <1/10)
- Mai puţin frecvente (1/1000 la <1/100)
- Rare (1/10000 la <1/1000)
- Foarte rare (<1/10000),
- Cu frecvenţă necunoscută (nu poate fi estimată din datele disponibile).
Rezumatul profilului de siguranță
În studiile clinice cu losartan potasic şi hidroclorotiazidă, nu au apărut reacţii adverse specifice acestei
combinaţii.
Reacţiile adverse apărute au fost cele cunoscute la utilizarea losartan potasic şi/sau hidroclorotiazidă.
În studiile clinice controlate pentru HTA esenţială, singura reacţie adversă dependentă de medicament a
fost ameţeala, cu o incidenţă ≥l% decât placebo la pacienţii trataţi cu losartan şi hidroclorotiazidă.
9
Mai sunt şi alte reacţii adverse raportate după introducerea pe piaţă a medicamentului, după cum
urmează:
Tulburări hepatobiliare
Rare: hepatită
Investigaţii diagnostice
Rare: hiperpotasemie, creşteri ale ALT.
Reacţii adverse observat la utilizarea componentelor individuale şi care, potenţial, pot apare ca reacţii
adverse ale asocierii losartan potasic/hidroclorotiazidă sunt următoarele:Losartan
Tulburări hematologice şi limfatice
Mai puţin frecvente: anemie, purpura Henoch-Schlonlein, echimoze, hemoliză.
Tulburări ale sistemului imunitar
Rare: reacţii anafilactice, angioedem, urticarie.
Tulburări de metabolice şi de nutriţie
Mai puţin frecvente: anorexie, gută.
Tulburări psihice
Frecvente: insomnie.
Mai puţin frecvente: anxietate, tulburări anxioase, panică, confuzie, depresie, vise anormale, tulburări de
somn, somnolenţă, tulburări de memorie.
Tulburări ale sistemului nervos
Frecvente: cefalee, ameţeli
Mai puţin frecvente: nervozitate, parestezii, neuropatie periferică, tremor, vertij, migrenă, sincopă.
Tulburări oculare
Mai puţin frecvente: vedere înceţoşată, senzaţie de arsuri/înţepături oculare, conjunctivită, scăderea
acuităţii vizuale.
Tulburări acustice şi vestibulare
Mai puţin frecvente: vertij, tinitus.
Tulburări cardiace
Mai puţin frecvente: hipotensiune arterială, hipotensiune arterială ortostatică, sternalgie, angină
pectorală, bloc AV de grad II, AVC, infarct de miocard, palpitaţii, aritmii (fibrilaţie atrială, bradicardie
sinusală, tahicardie, tahicardie ventriculară, fibrilaţie ventriculară).
Tulburări vasculare
Mai puţin frecvente: vasculită.
Tulburări respiratorii, toracice şi mediastinale
Frecvente: tuse, infecţii de tract respirator superior, congestie nazală, sinuzită.
Mai puţin frecvente: disconfort faringian, faringită, laringită, dispnee, bronşită, epistaxis, rinită, congestie
respiratorie.
Tulburări gastrointestinale
Frecvente: durere abdominală, greaţă, diaree, dispepsie.
Mai puţin frecvente: constipaţie, dureri dentare, xerostomie, flatulenţă, gastrită, vărsături.
Tulburări hepatobiliare
Cu frecvenţă necunoscută: tulburări ale funcţiei hepatice.
10
Tulburări cutanate şi ale ţesutului subcutanat
Mai puţin frecvente: alopecie, dermatită, piele uscată, eritem, eritem facial, fotosensibilitate, prurit,
erupţie cutanată tranzitorie, urticarie, transpiraţii.
Tulburări musculoscheletice şi ale ţesutului conjunctiv
Frecvente: crampe musculare, dureri dorsale, dureri ale membrelor inferioare, mialgie.
Mai puţin frecvente: dureri ale braţelor, dureri ale şoldului, inflamaţie articulară, dureri ale
genunchiului, dureri osteomusculare, dureri ale umărului, rigiditate musculară, artralgii, artrită,
coxalgie, fibromialgie, slăbiciune musculară.
Cu frecvenţă necunoscută: rabdomioliză.
Tulburări renale şi ale căilor urinare
Mai puţin frecvente: nicturie, polakiurie, infecţii ale tractului urinar.
Tulburări ale aparatului genital şi sânului
Mai puţin frecvente: scăderea libidoului, impotenţă
Tulburări generale şi la locul de administrare
Frecvente: astenie, oboseală, dureri toracice.
Mai puţin frecvente: edem facial, febră.
Investigaţii diagnostice
Frecvente: hiperpotasemie, scăderea uşoară a hematocritului şi a hemoglobinemiei.
Mai puţin frecvente: creşterea uşoară a uremiei şi creatininemiei.
Foarte rare: creşterea concentraţiilor plasmatice ale enzimelor hepatice şi a bilirubinemiei.
Hidroclorotiazidă
Tulburări hematologice şi limfatice
Mai puţin frecvente: agranulocitoză, anemie aplastică, anemie hemolitică, leucopenie, purpură,
trombocitopenie.
Tulburări ale sistemului imunitar
Rare: reacţii anafilactice.
Tulburări de metabolice şi de nutriţie
Mai puţin frecvente: anorexie, hiperglicemie, hiperuricemie, hipokaliemie, hiponatremie.
Tulburări psihice
Mai puţin frecvente: insomnie.
Tulburări ale sistemului nervos
Frecvente: cefalee.
Tulburări oculare
Mai puţin frecvente: pierderea temporară a vederii, xantopsie.
Tulburări vasculare
Mai puţin frecvente: angeită necrozantă (vasculită, vasculită cutanată).
Tulburări respiratorii, toracice şi mediastinale
Mai puţin frecvente: tulburări respiratorii, inclusiv pneumonie şi edem pulmonar.
Tulburări gastro-intestinale
Mai puţin frecvente: sialoadenită, spasme, iritaţii gastrice, greaţă, vărsături, diaree, constipaţie.
11
Tulburări hepatobiliare
Mai puţin frecvente: icter (colestază intrahepatică), pancreatită.
Afecţiuni cutanate şi ale ţesutului subcutanat
Mai puţin frecvente: fotosensibilitate, urticarie, necroliză toxică epidermică
Tulburări musculo-scheletice şi ale ţesutului conjunctiv
Mai puţin frecvente: crampe musculare.
Tulburări renale şi ale căilor urinare
Mai puţin frecvente: glicozurie, nefrită interstiţială, disfuncţie renală, insuficienţă renală.
Tulburări generale şi la locul de administrare
Mai puţin frecvente: febră, ameţeli.
Raportarea reacţiilor adverse suspectate
Raportarea reacţiilor adverse suspectate după autorizarea medicamentului este importantă. Acest lucru
permite monitorizarea continuă a raportului beneficiu/risc al medicamentului. Profesioniştii din domeniul
sănătăţii sunt rugaţi să raporteze orice reacţie adversă suspectată prin intermediul sistemului naţional de
raportare, ale cărui detalii sunt publicate pe web-site-ul Agenţiei Naţionale a Medicamentului şi a
Dispozitivelor Medicale http://www.anm.ro.
4.9 Supradozaj
Există date clinice limitate asupra supradozării la om cu asocierea losartan şi hidroclorotiazidă.
Tratamentul este simptomatic şi de suport al funcţiilor vitale.
Administrarea asocierii losartan şi hidroclorotiazidă trebuie întreruptă, iar pacientul va fi pus sub
supraveghere medicală atentă.
Se recomandă lavaj gastric, dacă timpul de la ingestia medicamentului nu este prea lung şi tratamentul
deshidratării, corectarea dezechilibrului electrolitic, comei hepatice şi hipotensiunii arteriale.
Losartan
Există date clinice limitate asupra supradozării la om.
Manifestările cele mai probabile ale supradozării pot fi hipotensiunea şi tahicardia, totuşi poate apărea şi
bradicardia, datorată stimulării parasimpatice (vagale). În caz de hipotensiune simptomatică, se va iniţia
un tratament de suport.
Nici losartanul şi nici metabolitul său activ nu sunt eliminaţi prin hemodializă.
Hidroclorotiazidă
Simptomele şi semnele clinice frecvente rezultă din pierderea de electroliţi (hipopotasemia, hipocloremia,
hiponatremia) şi din deshidratare, datorată diurezei excesive. În caz de administrare concomitentă de
digoxină, hipopotasemia poate potenţa aritmiile cardiace.
Nu se cunoaşte nivelul eliminării hidroclorotiazidei prin dializă.
5. PROPRIETĂŢI FARMACOLOGICE
5.1 Proprietăţi farmacodinamice
Grupa farmacoterapeutică: antagonişti de angiotensină II şi diuretice, codul ATC: C09DA01
Losartan-Hidroclorotiazidă
Ingredienţii activi din Lorista H exercită efecte aditive de re
ducere ale tensiunii arteriale, într-o măsură
mai mare decât componentele individuale. Efectul este considerat rezultat al acţiunii complementare
mutuale al celor două componente. Datorită efectului diuretic, hidroclorotiazida creşte activitatea reninei
plasmatice, creşte secreţia de aldosteron, scade potasemia şi creşte nivelele angiotensinei II.
12
Losartanul blochează toate efectele importante fiziologice ale angiotensinei II şi prin inhibarea
aldosteronului, poate reduce pierderile de potasiu induse de diuretic.
Losartan posedă un efect uricozuric moderat şi tranzitoriu.
Hidroclorotiazida determină o creştere moderată a nivelelor concentraţiilor acidului uric, iar losartanul
reduce hiperuricemia indusă de diuretic.
Efectul antihipertensiv al asocierii losartan şi hidroclorotiazidă persistă 24 ore. În studiile clinice pe o
durată de cel puţin 1 an, s-a observat că efectul antihipertensiv a fost stabil. Cu toată scăderea
considerabilă a presiunii sanguine, administrarea asocierii losartan şi hidroclorotiazidă nu a avut vreun
efect clinic semnificativ asupra frecvenţei cardiace. În studiile clinice, după 12 săptămâni de tratament cu
un produs ce conţinea losartan 50 mg/hidroclorotiazidă 12,5 mg, presiunea diastolică, măsurată în poziţie
şezândă înainte de administrarea medicamentului, a fost redusă în medie cu 13,2 mm Hg.
Combinaţia losartan şi hidroclorotiazidă este eficientă în reducerea presiunii sanguine atât la femei, cât şi
la bărbaţi, fară diferenţe rasiale, de vârstă (65 ani) şi este eficient în HTA de
toate gradele.
Losartan
Losartan este un antagonist oral al receptorilor de angiotensină II (tip AT
1). Angiotensina II, un
vasoconstrictor puternic, este hormonul principal de reglare al sistemului renină-angiotensină şi un factor
important în fiziopatologia hipertensiunii arteriale.
Angiotensina II se leagă de receptorul AT
1, prezent în multe dintre ţesuturi (de exemplu muşchii netezi
vasculari, suprarenale, rinichi şi inimă) şi induce anumite reacţii biologice importante, inclusiv
vasoconstricţie şi eliberarea de aldosteron. Angiotensina II stimulează de asemenea proliferarea celulelor
musculaturii netede.
Losartanul se leagă selectiv de receptorii AT
1, lucru demonstrat de testele biologice de legare
farmacologică. Losartan, la fel ca şi metabolitul său farmacologic activ, derivat de acid carboxilic (E-
3172), blochează toate efectele fiziologice importante ale angiotensinei II in vitro, precum şi in vivo,
indiferent de sursă şi metodă de sinteză.
Losartan nu se leagă de alţi receptori hormonali sau canale de ioni, lucru important în ceea ce priveşte
reglarea cardiovasculară. În plus, losartanul nu inhibă ECA (kininaza II), o enzimă responsabilă de
descompunerea bradikininei. Astfel, nu apare o creştere a reacţiilor adverse mediate de bradikinină.
În timpul administrării losartan, datorită lipsei feed-back-ului negativ al angiotensinei II asupra secreţiei
de renină, creşte activitatea plasmatică a reninei (APR). Creşterea APR duce la o creştere a angiotensinei
II în plasmă. Cu toate acestea, persistă activitatea antihipertensivă şi scăderea concentraţiilor plasmatice
ale aldosteronului, ceea ce indică eficacitatea blocării receptorilor angiotensinei II. După întreruperea
tratamentului cu losartan, APR şi angiotensina II revin la valorile
bazale într-o perioadă de 3 zile.
Atât losartanul, cât şi metabolitul său activ principal posedă o afinitate mult mai mare pentru receptorul
AT
1, decât pentru receptorul AT2. Metabolitul activ are o acţiune mai puternică de 10 până la 40 de ori
decât losartanul, la greutate echivalentă.
.
Într-un studiu ce urmărea frecvenţa tusei la pacienţii trataţi cu losartan, în comparaţie cu pacienţii trataţi
cu IECA, s-a dovedit că frecvenţa tusei la pacienţii trataţi cu losartan sau hidroclorotiazidă a fost similară,
dar considerabil mai mică decât la pacienţii trataţi cu IECA. În plus, analiza generală a 16 studii dublu-
orb, cu 4131 pacienţi, frecvenţa tusei raportate spontan la pacienţii trataţi cu losartan a fost similară
(3,1%) ca la grupul tratat cu placebo (2,6%) sau hidroclorotiazidă (4,1%), în timp ce în grupul tratat cu
IECA a fost de 8,8%.
La pacienţii hipertensivi non-diabetici, cu proteinurie, administrarea de losartan potasic a redus
semnificativ proteinuria, excreţia fracţionată de albumină şi IgG. Losartan menţine rata filtrării
glomerulare şi reduce fracţia de filtrare. În general, losartanul determină scăderea uricemiei (valori
normale <0,4 mg/dl), care se menţine şi în timpul tratamentului îndelungat.
Losartan nu afectează reflexele autonome şi nu are efect permanent asupra noradrenalinei plasmatice.
13
La pacienţii cu insuficienţă ventriculară stângă, losartan în doze de 25 mg şi 50 mg determină efecte
hemodinamice şi neurohormonale pozitive, caracterizate prin creşterea indexului cardiac şi scăderea
presiunii capilare pulmonare, scăderea rezistenţei vasculare sistemice, a tensiunii arteriale medii sistemice
şi a frecvenţei cardiace, precum şi o reducere a nivelelor concentraţiilor plasmatice ale aldosteronului şi,
respectiv, norepinefrinei.
La pacienţii cu insuficienţă cardiacă, apariţia hipotensiunii arteriale a fost dependentă de doză.
Studii asupra hipertensiunii arteriale
În studiile clinice controlate, administrarea unei doze zilnice de losartan la pacienţii cu HTA esenţială
uşoară până la moderată, a scăzut statistic semnificativ presiunea sanguină sistolică şi diastolică.
Măsurarea presiunii sanguine în momentul de activitate minimă (la 24 ore de la administrare) comparată
cu efectul maxim, (5 - 6 ore de la administrare) a demonstrat o scădere relativ lentă a presiunii sanguine
pe o perioadă de 24 ore. Efectul antihipertensiv a urmat ritmul circadian normal.
Scăderea presiunii sanguine la sfârşitul intervalului de administrare a fost de 70 - 80% din efectul maxim,
determinat la 5 - 6 ore de la administrarea dozei.
Întreruperea administrării losartanului la pacienţii hipertensivi nu a determinat o creştere bruscă a
presiunii sanguine. Chiar în condiţiile unei scăderi considerabile a presiunii sanguine, administrarea de
losartan nu a produs efecte clinice importante asupra frecvenţei cardiace.
Losartan are aceeaşi eficienţă la hipertensivii bărbaţi şi femei, tineri (<65 ani) şi vârstnici (≥65 ani).
Două studii extinse, randomizate, controlate (ONTARGET (ONgoing Telmisartan Alone and in
combination with Ramipril Global Endpoint Trial/Studiu cu criteriu final global de evaluare, efectuat cu
telmisartan administrat în monoterapie sau în asociere cu ramipril) şi VA NEPHRON-D (The Veterans
Affairs Nephropathy in Diabetes/Evaluare a nefropatiei din cadrul diabetului zaharat,
efectuată de Departamentul pentru veterani)) au investigat administrarea concomitentă a unui inhibitor
al ECA şi a unui blocant al receptorilor angiotensinei II.
ONTARGET este un studiu efectuat la pacienţii cu antecedente de afecţiune cardiovasculară sau
cerebrovasculară sau cu diabet zaharat de tip 2, însoţite de dovezi ale afectării de organ. VA NEPHRON-
D este un studiu efectuat la pacienţii cu diabet zaharat de tip 2 şi nefropatie diabetică.
Aceste studii nu au evidenţiat efecte benefice semnificative asupra rezultatelor renale şi/sau
cardiovasculare sau asupra mortalităţii, în timp ce s-a observat un risc crescut de hiperkaliemie,
afectare renală acută şi/sau hipotensiune arterială, comparativ cu monoterapia. Date fiind proprietăţile lor
farmacodinamice similare, aceste rezultate sunt relevante, de asemenea, pentru alţi inhibitori ai ECA şi
blocanţi ai receptorilor angiotensinei II.
Prin urmare, inhibitorii ECA şi blocanţii receptorilor angiotensinei II nu trebuie administraţi concomitent
la pacienţii cu nefropatie diabetică.
ALTITUDE (Aliskiren Trial in Type 2 Diabetes Using Cardiovascular and Renal Disease
Endpoints/Studiu efectuat cu aliskiren, la pacienţi cu diabet zaharat de tip 2, care a utilizat criterii finale
de evaluare în boala cardiovasculară sau renală) este un studiu conceput să testeze beneficiul adăugării
aliskiren la un tratament standard cu un inhibitor al ECA sau un blocant al receptorilor de
angiotensină II la pacienţii cu diabet zaharat de tip 2 şi afecţiune renală cronică, afecţiune cardiovasculară
sau ambele. Studiul a fost încheiat prematur din cauza unui risc crescut de apariţie a evenimentelor
adverse. Decesul şi accidentul vascular cerebral din cauze cardiovasculare au fost mai frecvente numeric
în cadrul grupului în care s-a administrat aliskiren, decât în cadrul grupului în care
s-a administrat placebo, iar evenimentele adverse şi evenimentele adverse grave de interes (hiperkaliemie,
hipotensiune arterială şi afectarea funcţiei renale) au fost raportate mai frecvent în cadrul grupului în care
s-a administrat aliskiren decât în cadrul grupului în care s-a administrat placebo.
Studiul LIFE
Studiul LIFE (Losartan Intervention For Endpoint Reduction in Hypertension) a fost un studiu clinic
randomizat, triplu-orb, controlat activ, efectuat la 9193 pacienţi hipertensivi cu vârsta cuprinsă între 55 şi
80 ani, cu hipertrofie ventriculară stângă demonstrată ECG. Pacienţii au fost randomizaţi, administrându-
li-se o dată pe zi losartan 50 mg sau atenolol 50 mg. Dacă nu a fost atinsă valoarea ţintă a tensiunii
arteriale (<140/90 mm Hg), s-a adăugat iniţial hidroclorotiazidă (12,5 mg) şi, dacă a fost
14
necesar, doza de losartan sau atenolol a fost crescută la 100 mg o dată pe zi. Dacă a fost necesar, pentru
atingerea tensiunii arteriale ţintă, au fost adăugate alte antihipertensive, cu excepţia inhibitorilor ECA,
antagoniştilor angiotensinei II sau beta-blocantelor.
Durata medie a perioadei de urmărire a fost 4,8 ani.
Criteriul principal final de evaluare a fost compus din morbiditatea şi mortalitatea cardiovasculară,
măsurat prin reducerea incidenţei combinate a decesului de cauză cardiovasculară, accidentului vascular
cerebral şi infarctului miocardic.
Cu toate că tensiunea arterială a fost scăzută în mod semnificativ la valori similare în cele două grupuri,
tratamentul cu losartan a determinat o reducere a riscului cu 13% (p=0,021, IÎ 95%, 0,77- 0,98)
comparativ cu atenololul la pacienţii care au atins criteriul principal final de evaluare compus.
Avantajul tratamentului cu losartan în cadrul criteriului primar compus se datorează în primul rând
scăderii incidenţei accidentului vascular cerebral. Tratamentul cu losartan a redus riscul de accident
vascular cerebral cu 25% comparativ cu atenololul (p=0,001 IÎ 95%, 0,,63-0,89). Ratele pentru decesul de
cauză cardiovasculară şi pentru infarctul miocardic nu au prezentat diferenţe semnificative
între grupurile de tratament.
Hidroclorotiazidă
Hidroclorotiazida este un diuretic din clasa tiazidelor. Mecanismul efectului antihipertensiv al diureticelor
tiazidice nu este complet cunoscut. Tiazidele acţionează asupra mecanismului renal tubular de reabsorbţie
electrolitică crescând în mod direct excreţia sodiului şi clorului în cantităţi aproximativ echivalente.
Acţiunea diuretică a hidroclorotizidei reduce volumul plasmatic, creşte
activitatea reninei plasmatice şi creşte secreţia de aldosteron, având drept consecinţă creşteri ale
potasiului urinar şi pierderi de bicarbonat, şi scăderi ale potasiul seric. Legătura renină-aldosteron este
mediată de angiotensina II şi, de aceea, administrarea în asociere a unui antagonist al receptorilor de
angiotensină II tinde să anuleze pierderile de potasiu asociate administrării de diuretice tiazidice.
După administrare orală, diureza se instalează în 2 ore, cu efect maxim la aproximativ 4 ore şi durează
aproximativ 6 până la 12 ore, efectul antihipertensiv persistând până la 24 ore.
5.2 Proprietăţi farmacocinetice
Absorbţie
Losartan
După administrare orală, losartanul este foarte bine absorbit şi în timpul metabolizării de prim pasaj, se
formează un metabolit activ, derivat de acid carboxilic, precum şi metaboliţi inactivi.
Biodisponibilitatea este de 33%. Concentraţiile maxime de losartan apar la 1 oră după administrare şi,
pentru metabolitul activ, la 3-4 ore. Profilul concentraţiilor plasmatice nu se modifică în cazul
administrării medicamentului cu alimente.
Distribuţie
Losartan
Losartan, precum şi metabolitul activ, se leagă de proteinele plasmatice în proporţie de peste 99%, în
special de albumine. Volumul de distribuţie al losartanului este de 34 1. Studiile la şobolani arată că
losartanul nu trece sau trece în cantităţi neglijabile prin bariera hematoencefalică.
Hidroclorotiazidă
Hidroclorotiazida trece prin bariera placentară, nu trece prin bariera hematoencefalică şi este excretată în
laptele matern uman.
Metabolizare
Losartan
Losartanul administrat i.v sau oral se transformă în proporţie
de 14% în metabolit activ.
După administrarea i.v. sau orală de losartan potasic, marcat cu
14C, circulaţia markerului radioactiv în
plamă este atribuită losartanului şi metabolitului activ.
S-a observat o conversie minimă de losartan la metabolit activ, la 1% din pacienţii monitorizaţi.
15
Pe lângă metabolitul activ, se formează şi metaboliţi inactivi, inclusiv 2 metaboliţi principali, obţinuţi prin
hidroxilarea lanţului butil, precum şi un metabolit mai puţin important, N-2 tetrazol glucuronid.
Eliminare
Losartan
Clearance-ul plasmatic al losartanului este de aproximativ 600 ml/min, iar al metabolitului activ, de 50
ml/min. Clearance-ul renal al losartanului este de aproximativ 74 ml/min, iar al metabolitului activ, de 26
ml/min. După administrarea orală, 4% din doza de losartan este eliminată sub formă nemodificată, iar 6%
sub formă de metabolit activ. Farmacocinetica losartanului şi metabolitului activ este lineară la doze de
până la 200 mg losartan potasic, administrat oral.
După administrare orală, concentraţia plasmatică de losartan şi metabolit activ scade poliexponenţial, cu
un timp de înjumătăţire final de 2 ore (losartan) şi 6-9 ore (metabolit activ).
Nici losartanul, nici metabolitul activ nu produc acumulare plasmatică după administrarea unei doze de
100 mg, o dată pe zi.
Excreţia biliară şi urinară contribuie la eliminarea losartanului şi metaboliţilor săi.
După o doză orală de losartan marcat cu
14C la om, 35% şi 58% din radioactivitate se regăseşte în urină şi
fecale.
Hidroclorotiazidă
Hidroclorotiazida nu este nici metabolizată şi nici eliminată rapid pe cale renală.
Timpul de înjumătăţire prin eliminare în 24 ore variază între 5,6-14,8 ore.
Cel puţin 61% din doza orală este eliminată sub formă nemodificată.
Caracteristici după administrare
Losartan-hidroclorotiazidă
Concentraţia de losartan şi metabolit activ în plasma şi absorbţia de hidroclorotiazidă la hipertensivii
vârstnici nu prezintă deosebiri semnificative faţă de hipertensivii mai tineri.
Losartan
După administrare orală la pacienţi cu ciroză hepatică alcoolică, fază moderată spre intermediară,
concentraţiile de losartan au fost de 5 ori mai mari, iar ale metabolitului activ de 1,7 ori mai mari decât la
voluntarii tineri.
Nici losartanul şi nici metabolitul activ nu sunt dializabili.
5.3 Date preclinice de siguranţă
Datele studiilor convenţionale de siguranţă farmacologică, de toxicitate la doze repetate, de
genotoxicitate, de potenţial carcinogenetic şi de toxicitate a reproducţiei nu arată prezenţa vreunei
probleme de siguranţă la oameni.
Toxicitatea potenţială a combinaţiei losartan/hidroclorotiazidă după administrarea orală a fost evaluată în
studii de toxicitate cronică cu durata de până la şase luni, efectuate la şobolan şi câine, iar modificările
observate în cadrul studiilor efectuate cu această asociere au fost determinate în principal de componenta
losartan. Administrarea combinaţiei losartan/hidroclorotiazidă a derminat o scădere a
parametrilor seriei eritrocitare (eritrocite, hemoglobină, hematocrit), o creştere a valorii N-ureei serice, o
scădere a greutăţii inimii (fără o corelaţie histologică) şi modificări gastro-intestinale (leziuni ale
membranei mucoase, ulceraţii, eroziuni, hemoragii).
Nu au existat dovezi de teratogenitate la şobolani sau iepuri trataţi cu asocierea losartan/hidroclorotiazidă.
Atunci când femelele au fost tratate înainte de gestaţie şi în cursul gestaţiei, a fost observată toxicitate
fetală la şobolani, evidenţiată printr-o creştere uşoară a incidenţei coastelor supranumerare la generaţia
F1. Aşa cum s-a observat în studii efectuate cu losartan în monoterapie,
reacţiile adverse fetale şi neonatale, incluzând toxicitate renală şi deces fetal, au apărut atunci când
femelele gestante de şobolan au fost tratate cu asocierea losartan/hidroclorotiazidă în faza tardivă a
perioadei de gestaţie şi/sau în timpul alăptării.
16
6. PROPRIETĂŢI FARMACEUTICE
6.1 Lista excipienţilor
Nucleu
Amidon de porumb pregelatinizat
Celuloză microcristalină
Lactoză monohidrat
Stearat de magneziu.
Film
Hipromeloză
Talc
Macrogol 4000
Galben de chinolină (E 104)
Dioxid de titan (E 171).
6.2 Incompatibilităţi
Nu este cazul.
6.3 Perioada de valabilitate
5 ani
6.4 Precauţii speciale pentru păstrare
A se păstra la temperaturi sub 30°C.
A se păstra în ambalajul original, pentru a fi protejat de umiditate.
6.5 Natura şi conţinutul ambalajului
Cutie cu un blister PVC-PVDC/Al a 14 comprimate filmate.
Cutie cu 2 blistere PVC-PVDC/Al a câte 7 comprimate filmate.
Cutie cu 2 blistere PVC-PVDC/Al a câte 14 comprimate filmate.
Cutie cu 4 blistere PVC-PVDC/Al a câte 7 comprimate filmate.
Cutie cu 4 blistere PVC-PVDC/Al a câte 14 comprimate filmate.
Cutie cu 8 blistere PVC-PVDC/Al a câte 7 comprimate filmate.
Cutie cu 6 blistere PVC-PVDC/Al a câte 14 comprimate filmate.
Cutie cu 12 blistere PVC-PVDC/Al a câte 7 comprimate filmate.
Cutie cu 7 blistere PVC-PVDC/Al a câte 14 comprimate filmate.
Cutie cu 14 blistere PVC-PVDC/Al a câte 7 comprimate filmate.
6.6 Precauţii speciale pentru eliminarea reziduurilor
Fără cerinţe speciale.
7. DEŢINĂTORUL AUTORIZAŢIEI DE PUNERE PE PIAŢĂ
KRKA, d.d., Novo mesto
Smarjeska cesta 6, 8501, Novo mesto, Slovenia
17
8. NUMĂRUL(ELE) AUTORIZAŢIEI DE PUNERE PE PIAŢĂ
8030/2015/01-10
9. DATA PRIMEI AUTORIZĂRI SAU A REÎNNOIRII AUTORIZAŢIEI
Data ultimei reînnoiri a autorizaţiei: August 2015
10. DATA REVIZUIRII TEXTULUI
August 2015
Informaţii detaliate privind acest medicament sunt disponibile pe website-ul Agenţiei Naţionale a
Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale http://www.anm.ro.
1. DENUMIREA COMERCIALĂ A MEDICAMENTULUI
Lorista H 50 mg/12,5 mg comprimate filmate
2. COMPOZIŢIA CALITATIVĂ ŞI CANTITATIVĂ
Fiecare comprimat filmat conţine losartan potasic 50 mg şi hidroclorotiazidă 12,5 mg
Excipient cu efect cunoscut: lactoză monohidrat 63,13 mg.
Pentru lista tuturor excipienţilor, vezi pct. 6.1.
3. FORMA FARMACEUTICĂ
Comprimat filmat.
Comprimate filmate ovale, galbene, uşor biconvexe, cu o linie mediană pe una din feţe.
Linia mediană nu are rolul de a rupe comprimatul.
4. DATE CLINICE
4.1 Indicaţii terapeutice
Lorista H este indicat pentru tratamentul hipertensiunii arteriale esenţiale la pacienţii la care tensiunea
arterială sanguină nu a fost controlată adecvat prin monoterapia cu losartan sau hidroclorotiazidă.
4.2 Doze şi mod de administrare
Lorista H poate fi administrat împreună cu alte antihipertensive.
Lorista H comprimate trebuie înghiţită cu un pahar cu apă.
Lorista H poate fi administrat cu sau fără alimente.
Hipertensiune arterială
Asocierea de losartan şi hidroclorotiazidă nu este recomandată ca terapie iniţială, ci numai la pacienţii
a căror tensiune arterială nu este controlată adecvat prin monoterapia cu losartan potasic sau
hidroclorotiazidă.
Se recomandă ajustarea dozelor componentelor individuale (losartan şi hidroclorotiazidă).
În caz de necesitate, la pacienţii a căror tensiune arterială nu este controlată adecvat, poate fi luată în
considerare trecerea de la monoterapie la administrarea combinaţiei în doze fixe.
2
Doza uzuală recomandată de întreţinere cu Lorista H este de 1 comprimat pe zi.
La pacienţii care nu reacţionează prompt la tratament, doza poate fi crescută la 2 comprimate Lorista H, o
dată pe zi.
Doza maximă recomandată este de 2 comprimate Lorista H, o dată pe zi.
În general, efectul antihipertensiv maxim este atins la 3 săptămâni după iniţierea tratamentului.
Utilizarea în insuficienţa renală şi la pacienţi hemodializaţi
La pacienţii cu insuficienţă renală moderată (cu clearance-ul creatininei 30-50 ml/min), nu este
necesară ajustarea iniţială a dozei. Asocierea de losartan şi hidroclorotiazidă nu este recomandată la
pacienţii hemodializaţi. Comprimatele de losartan/hidroclorotiazidă nu trebuie utilizate la pacienţii cu
insuficienţă renală severă (clearance-ul creatininei sub 30 ml/min) (vezi pct. 4.3).
Utilizarea la pacienţii cu hipovolemie
Depleţia de volum plasmatic şi /sau sodiu trebuie corectată înaintea administrării de losartan şi
hidroclorotiazidă.
Utilizarea la pacienţii cu insuficienţa hepatică
Asocierea losartan şi hidroclorotiazidă este contraindicată la pacienţii cu insuficienţă hepatică severă
(vezi pct. 4.3.).
Persoane vârstnice
La pacienţii vârstnici nu este necesară ajustarea dozelor.
Utilizarea la copii şi adolescenţi cu vârsta sub 18 ani
La copii şi adolescenţi nu există experienţă clinică.
De aceea, asocierea losartan/hidroclorotiazidă nu trebuie utilizată la copiii şi adolescenţii cu vârsta sub 18
ani.
4.3 Contraindicaţii
Hipersensibilitate la losartan, derivatele de sulfonamide (cum este hidroclorotiazida) sau la oricare
dintre excipienţii enumeraţi la pct. 6.1.
Hipokaliemie sau hipercalcemie refractară la tratament.
Insuficienţă hepatică severă; colestază şi tulburări obstructive biliare.
Hiponatremie refractară la tratament.
Hiperuricemie/gută simptomatice.
Al doilea şi al treilea trimestru de sarcină (vezi pct. 4.4 şi 4.6)
Insuficienţă renală severă (cu clearance-ul creatininei <30 ml/min)
Anurie.
Administrarea concomitentă a Lorista H cu medicamente care conţin aliskiren este contraindicată la
pacienţii cu diabet zaharat sau insuficienţă renală (RFG < 60 ml/min şi 1,73 m2) (vezi pct. 4.5 şi
5.1).
4.4 Atenţionări şi precauţii speciale pentru utilizare
Losartan
Angioedem
Pacienţii cu antecedente de angioedem (edemul feţei, buzelor, laringelui şi /sau limbii) trebuie
monitorizaţi cu atenţie (vezi pct. 4.8).
3
Hipotensiune arterială şi hipovolemie
Hipotensiunea arterială simptomatică, în special după doza iniţială, poate apare la pacienţii cu
hipovolemie şi/sau hiponatremie după terapie diuretică, restricţie alimentară de sare, diaree sau vărsături.
Aceste stări clinice trebuie corectate înaintea administrării asocierii de losartan şi hidroclorotiazidă (vezi
pct. 4.2. şi 4.3.).
Tulburarea echilibrului electrolitic
Tulburările electrolitice sunt comune la pacienţii cu insuficienţă renală, cu sau fără diabet zaharat, şi
necesită tratament. De aceea, trebuie monitorizate atent concentraţiile plasmatice ale potasiului şi valorile
clearance-ului creatininei; în special trebuie monitorizaţi pacienţii cu insuficienţă cardiacă şi clearance-
ului creatininei cu valori de 30-50 ml/min.
Nu este recomandată utilizarea concomitentă a asocierii losartan/hidroclorotiazidă şi a diureticelor care
economisesc potasiul, suplimentelor cu potasiu şi înlocuitorilor de sare care conţin potasiu (vezi pct.4.5).
Disfuncție hepatică
Datele farmacocinetice demonstrează creşterea semnificativă a concentraţiilor plasmatice ale losartanului
la pacienţii cu ciroză hepatică, de aceea asocierea losartan şi hidroclorotiazidă trebuie utilizată cu
precauţie la pacienţii cu istoric de insuficienţă hepatică uşoară până la moderată. Nu sunt date referitoare
la utilizarea losartanului la pacienţii cu insuficienţă hepatică severă.
De aceea, asocierea losartan şi hidroclorotiazidă este contraindicată la pacienţii cu insuficienţă hepatică
severă (vezi pct.4.2, 4.3 şi 5.2).
Disfuncție renală
Ca urmare a inhibării sistemului renină-angiotensină-aldosteron, au fost raportate tulburări ale funcţiei
renale, inclusiv insuficienţă renală (în particular la pacienţii a căror funcţie renală este dependentă de
sistemul renină-angiotensină-aldosteron, cum sunt cei cu insuficienţă cardiacă severă sau disfuncţie renală
preexistentă).
Similar altor medicamente care afectează sistemul renină-angiotensină-aldosteron, la pacienţii cu stenoză
bilaterală de arteră renală sau stenoză de arteră renală pe rinichi funcţional unic au fost de asemenea
raportate creşteri ale uremiei şi creatininemiei; aceste tulburări ale funcţiei renale pot fi reversibile la
întreruperea tratamentului. Losartanul trebuie utilizat cu precauţie la pacienţii cu stenoză bilaterală de
arteră renală sau stenoză de arteră renală pe rinichi funcţional unic.
Transplant renal
Nu sunt date clinice la pacienţi cu transplant renal recent.
Hiperaldosteronism primar
În general, pacienţii cu hiperaldosteronism primar nu răspund la medicamentele antihipertensive care
acţionează prin inhibarea sistemului renină-angiotensină. De aceea, utilizarea de losartan şi
hidroclorotiazidă nu este recomandată.
Boală coronariană şi boală vasculară cerebrovascular
ă
Similar altor antihipertensive, scăderea excesivă a tensiunii arteriale la pacienţii cu ischemie cardiacă
sau boală vasculară cerebrovasculară poate determina infarct de miocard sau accident vascular cerebral.
Insuficienţă cardiacă
Similar utilizării altor medicamente care acţionează pe sistemul renină-angiotensină, la pacienţii cu
insuficienţă cardiacă, cu sau fără insuficienţă renală, există riscul apariţiei hipotensiunii arteriale severe şi
a insuficienţei renale (deseori, acută).
Stenoză valvulară aortică şi mitrală, cardiomiopatie obstructivă hipertrofică
Similar utilizării altor vasodilatatoare, la pacienţi cu stenoză valvulară aortică şi mitrală sau
cardiomiopatie obstructivă hipertrofică este necesară precauţie specială.
4
Diferenţe etnice
După cum a fost observat şi în cazul inhibitorilor enzimei de conversie a angiotensinei, losartanul şi alţi
antagonişti ai angiotensinei par mai puţin eficace în scăderea tensiunii arteriale la populaţia neagră, decât
la populaţia non-neagră, posibil datorită prevalenţei mai mari a hipertensivilor cu renină scăzută în
populaţia neagră.
Sarcina
Tratamentul cu antagonişti ai receptorilor angiotensinei II (ARAII) nu trebuie început în timpul sarcinii.
în cazul în care continuarea tratamentului cu ARAII nu este considerată esenţială, pacientele care
planifică o sarcină trebuie transferate la un tratament antihipertensiv alternativ cu profil de siguranţă
stabilit pentru utilizarea în timpul sarcinii. în momentul diagnosticării unei sarcini, tratamentul cu ARAII
trebuie oprit imediat şi, dacă este cazul, se începe un tratament alternativ (vezi pct. 4.3 şi 4.6).
Blocarea dublă a sistemului renină-angiotensină-aldosteron (SRAA)
Există dovezi că administrarea concomitentă a inhibitorilor ECA, blocanţilor receptorilor angiotensinei II
sau aliskirenului creşte riscul de apariţie a hipotensiunii arteriale, hiperkaliemiei şi de diminuare a funcţiei
renale (inclusiv insuficienţă renală acută). Prin urmare, nu este recomandată blocarea dublă a SRAA prin
administrarea concomitentă a inhibitorilor ECA, blocanţilor receptorilor
angiotensinei II sau aliskirenului (vezi pct. 4.5 şi 5.1).
Dacă terapia de blocare dublă este considerată absolut necesară, aceasta trebuie administrată numai sub
supravegherea unui medic specialist şi cu monitorizarea atentă şi frecventă a funcţiei renale,valorilor
electroliţilor şi tensiunii arteriale.
Inhibitorii ECA şi blocanţii receptorilor angiotensinei II nu trebuie utilizaţi concomitent la pacienţii cu
nefropatie diabetică.
Hidroclorotiazidă
Hipotensiune arterială şi dezechilibru hidroelectrolitic
Similar oricărei terapii antihipertensive, la anumiţi pacienţi poate apărea hipotensiune simptomatică.
Trebuie monitorizată apariţia semnelor clinice ale dezechilibrului hidro-electrolitic, cum sunt
hipovolemia, hiponatremia, alcaloza hipocloremică, hipomagnezemia sau hipokaliemia, care pot apărea
datorită unei diarei sau vărsături intercurente.La aceşti pacienţi se recomandă monitorizarea
electrolitemiei la intervale regulate. La pacienţii edematoşi, în condiţiile caniculei, poate apărea
hiponatremie de diluţie.
Efecte metabolice şi endocrine:
Tratamentul cu tiazide poate scădea toleranţa la glucoză, astfel putând fi necesară ajustarea dozelor
antidiabeticelor, inclusiv insulină (vezi capitolul 4.5).
În timpul tratamentului cu tiazide, diabetul zaharat latent poate deveni manifest.
Tiazidele pot scădea excreţia calciului în urină, provocând creşteri moderate şi trecătoare ale
concentraţiilor plasmatice ale calciului.
O hipercalcemie considerabilă poate fi o manifestare a unui hiperparatiroidism latent. Înainte de
efectuarea unor teste paratiroidiene, tratamentul cu tiazide va fi întrerupt.
Tratamentul cu diuretice tiazidice poate fi asociat unor creşteri ale nivelelor colesterolului şi
trigliceridelor.
La anumiţi pacienţi, tratamentul cu diuretice tiazidice poate precipita hiperuricemia şi/sau guta.
Datorită faptului că losartanul scade concentraţiile plasmatice ale acidului uric, losartanul, în asociere cu
hidroclorotiazida, atenuează hiperuricemia indusă de diuretic.
5
Insuficienţă hepatică
Tiazidele trebuie utilizate cu precauţie la pacienţii cu disfuncţie hepatică sau boală hepatică progresivă,
deoarece poate determina colestază intrahepatică şi datorită faptului că tulburări minore ale echilibrului
hidro-electrolitic pot precipita coma hepatică.
Asocierea losartan şi hidroclorotiazidă este contraindicată la pacienţii cu insuficienţă hepatică severă
(vezi pct. 4.3 și 5.2).
Altele
La pacienţii ce utilizează tiazide, poate apărea o reacţie de hipersensibilitate, indiferent dacă au sau nu
istoric alergic sau de astm bronşic. După folosirea tiazidicelor s-au raportat exacerbări sau activări ale
unui lupus eritematos sistemic.
Excipient
Deoarece conţine lactoză, pacienţii cu afecţiuni ereditare rare de intoleranţă la galactoză, deficit de lactază
(Lapp) sau sindrom de malabsorbţie la glucoză-galactoză, nu trebuie să utilizeze acest medicament (vezi
pct. 6.1).
4.5 Interacţiuni cu alte medicamente şi alte forme de interacţiune
Losartan
Rifampicina şi fluconazolul pot reduce concentraţiile metabolitului activ. Consecinţele clinice ale acestor
interacţiuni nu au fost evaluate.
Similar utilizării altor blocante ale angiotensinei II sau efectelor sale, administrarea concomitentă de
diuretice ce economisesc potasiul (spironolactonă, triamteren, amilorid), suplimente de potasiu sau
substituente de sare cu potasiu, pot produce creşterea potasemiei. Administrarea concomitentă nu este
recomandată.
Similar altor medicamente care afectează excreţia de sodiu, excreţia litiului poate fi scăzută.
De aceea, în cazul administrării concomitente de săruri de litiu şi antagonişti ai receptorilor angiotensinei
II, trebuie monitorizată cu atenţie litemia.
La unii pacienţi cu funcţie renală compromisă, care sunt trataţi cu antiinflamatorii nesteroidiene, inclusiv
inhibitori selectivi ai ciclooxigenazei 2, administrarea concomitentă de antagonişti ai receptorilor de
angiotensină II poate agrava suplimentar funcţia renală. Aceste efecte sunt, de obicei, reversibile.
Alte medicamente care determină hipotensiune arterială, cum sunt antidepresivele triciclice,
antipsihoticele, baclofen, amifostină: utilizarea concomitentă poate avea, ca efect principal sau secundar,
creşterea riscului de hipotensiune arterială.
Datele provenite din studii clinice au evidenţiat faptul că blocarea dublă a sistemului renină-angiotensină-
aldosteron (SRAA), prin administrarea concomitentă a inhibitorilor ECA, blocanţilor receptorilor
angiotensinei II sau a aliskirenului, este asociată cu o frecvenţă mai mare a reacţiilor adverse, cum sunt
hipotensiunea arterială, hiperkaliemia şi diminuarea funcţiei renale (inclusiv insuficienţă renală acută),
comparativ cu administrarea unui singur medicament care acţionează asupra SRAA (vezi pct. 4.3, 4.4 şi
5.1).
Hidroclorotiazidă
În cazul tratamentului asociat cu diuretice tiazidice şi următoarele medicamente, pot apare interacţiuni:
Alcool, babiturice, narcotice sau antidepresive
Potenţarea hipotensiuni ortostatice ortostatice.
6
Antidiabetice (orale şi insulină)
Tratamentul cu tiazide poate afecta toleranţa la glucoză. Poate fi necesară ajustarea dozelor de
antidiabetic. Metforminul trebuie utilizat cu precauţie, datorită riscului de acidoză lactică indusă de
posibila insuficienţă renală funcţională determinată de hidroclorotiazidă.
Alte antihipertensive
Efecte aditive.
Răşini (colestiramina şi colestipolul)
În prezenţa răşinilor schimbătoare de anioni, absorbţia hidroclorotiazidei este redusă. O doză unică de
colestiramină sau colestipol poate lega hidroclorotiazida, reducând absorbţia acesteia din tractul
gastrointestinal cu 85, respectiv 43%.
Corticosteroizi, ACTH
Cresc depleţia electroliţilor în particular hipokaliemie.
Aminele presoare (de exemplu adrenalina)
Poate apare o reducere a răspunsului la amine presoare, dar nu atât încât să contraindice utilizarea
acestora.
Relaxante musculare ce nu produc depolarizare (de exemplu tubocurarina)
Creştere posiblă a susceptibilităţii la relaxante musculare.
Litiu
Diureticele scad clearance-ul renal al litiului, crescând riscul de toxicitate, de aceea nu se recomandă
tratament concomitent.
Medicamente utilizate în tratamentul gutei (probenecid, sulfinpirazonă şi alopurinol)
Poate fi necesară ajustarea dozelor de uricosuric, deoarece hidroclorotiazida poate creşte nivelul
plasmatic al acidului uric. Poate fi necesară creşterea dozei de probenecid sau sulfinpirazonă.
Administrarea concomitentă a tiazidelor poate creşte incidenţa reacţiilor de hipersensibilitate la
alopurinol.
Anticolinergice (de exemplu, atropină, biperiden)
Creşterea biodisponibilităţii diureticelor tiazidice, prin scăderea motilităţii gastrointestinale şi a vitezei
de golire a stomacului.
Citotoxice (de exemplu, ciclofosfamidă, metotrexat)
Tiazidele pot reduce excreţia renală a medicamentelor citotoxice şi potenţează efectul mieloinhibator.
Salicilaţi
În cazul utilizării dozelor mari de salicilaţi, administrarea hidroclorotiazidei poate creşte efectul toxic
al salicilaţilor asupra sistemului nervos central.
Metildopa
Există rapoarte izolate de anemie hemolitică în cazul utilizării concomitente de hidroclorotiazidă şi
metildopa.
Ciclosporină
Tratamentul concomitent cu ciclosporină poate creşte riscul hiperuricemiei şi al complicaţiilor de tipul
gutei.
Glicozide digitalice
Hipokaliemia sau hipomagnezemia indusă de tiazide poate favoriza debutul artimiilor cardiace induse
de digitală.
7
Medicamente al căror efect este afectat de tulburările potasemiei
Se recomandă monitorizarea periodică a potasemiei şi ECG în cazul administrării
losartan/hidroclorotiazidă concomitent cu medicamente al căror efect este afectat de tulburările
potasemiei (de exemplu, glicozidele digitalice şi antiaritmicele) şi cu medicamentele care induc
torsada vârfurilor (tahicardie ventriculară) (incluzând unele antiaritmice), hipokaliemia fiind factor
favorizant al torsadei vârfurilor (tahicardie ventriculară):
- antiaritmice de clasă Ia (de exemplu, chinidină, hidrochinidină, disopiramidă).
- antiaritmice de clasă III (de exemplu, amiodaronă, sotalol, dofetilidă, ibutilidă).
- unele antipsihotice (de exemplu, tioridazină, clorpromazină, levomepromazină, trifluoperazină,
ciamemazină, sulpiridă, sultopridă, amisulpridă, tiapridă, pimozidă, haloperidol, droperidol).
- altele (de exemplu, bepridil, cisapridă, difemanil, eritromicină i.v., halofantrină, mizolastină,
pentamidină, terfenadină, vincamină i.v.).
Săruri de calciu
Diureticele tiazidice pot creşte nivelele plasmatice ale calciului, prin scăderea excreţiei. Dacă trebuie
utilizate suplimente de calciu, este necesară monitorizarea calcemiei, iar dozele se vor ajusta adecvat.
Efecte asupra examenelor de laborator
Tiazidele pot afecta testele funcţionale paratiroidiene, datorită efectelor pe metabolismul calciului (vezi
pct. 4.4).
Carbamazepină
Risc de hiponatremie simptomatică. Este necesară monitorizare clinică şi biologică.
Substanţe de contrast iodate
În cazul deshidratării induse de diuretic, există un risc crescut de insuficienţă renală acută, în special în
cazul utilizării dozelor crescute de substanţe de contrast iodate.
Pacienţii trebuie rehidrataţi înaintea de administrarea substanţelor de contrast iodate.
Amfotericină B (parenteral), corticosteroizi, ACTH sau laxative stimulante sau glicirizină (din lemn
dulce)
Hidroclorotiazida poate agrava tulburarea echilibrului electrolitic, în particular hipokaliemia.
4.6 Fertilitatea, sarcina şi alăptarea
Sarcina
Antagonişti ai receptorilor angiotensinei II (ARAII) - Losartan
Utilizarea ARAII nu este recomandată în primul trimestru de sarcină (vezi pct. 4.4). Utilizarea ARAII în
al doilea şi al treilea trimestru de sarcină este contraindicată (vezi pct. 4.3 şi 4.4).
În ciuda faptului că dovezile epidemiologice privind riscul teratogen apărut în urma expunerii la inhibitori
ai enzimei de conversie a angiotensinei (IECA) în primul trimestru de sarcină nu au fost concludente, o
uşoară creştere a riscului nu poate fi exclusă. Deşi nu sunt disponibile date epidemiologice controlate cu
privire la riscul asociat utilizării ARAII, pentru această clasă de
medicamente pot exista riscuri asemănătoare. In cazul în care continuarea tratamentului cu ARAII nu este
considerată esenţială, pacientele care planifică o sarcină trebuie transferate la un tratament antihipertensiv
alternativ cu profil de siguranţă stabilit pentru utilizarea în timpul sarcinii. În momentul diagnosticării
unei sarcini, tratamentul cu ARAII trebuie oprit imediat şi, dacă este cazul, se începe un tratament
alternativ.
Se cunoaşte faptul că tratamentul cu ARAII în trimestrul al doilea şi al treilea de sarcină are efecte
fetotoxice la om (scăderea funcţiei renale, oligohidramnios, întârziere în osificarea craniului) şi induce
toxicitate neonatală (insuficienţă renală, hipotensiune arterială, hiperpotasemie) (vezi pct. 5.3).
Dacă expunerea la ARAII a avut loc în al doilea trimestru de sarcină, se recomandă monitorizarea
ecografică a funcţiei renale şi a craniului.
8
Nou născuţii şi sugarii ale căror mame au utilizat ARAII trebuie atent monitorizaţi în vederea depistării
hipotensiunii arteriale (vezi de asemenea pct. 4.3 şi 4.4).
Hidroclorotiazidă
Există date limitate asupra utilizării hidroclorotiazidei în sarcină, în special în primul trimestru. Datele
obţinute din studiile cu animale sunt insuficiente.
Hidroclorotiazida trece bariera placentară. Datorită mecanismului de acţiune farmacologică al
hidroclorotiazidei, utilizarea acesteia în al doilea şi al treilea de sarcină poate afecta circulaţia
fetoplacentară şi poate determina efecte fetale şi neonatale, cum sunt icterul, dezechilibrul electrolitic şi
trombocitopenia.
Hidroclorotiazidă nu trebuie utilizată în edemele gestaţionale, hipertensiunea arterială gestaţională sau
preeclampsie, datorită riscului de hipovolemie şi hipoperfuzie placentară, fără efect benefic asupra
evoluţiei bolii.
Hidroclorotiazida nu trebuie utilizată în tratamentul hipertensiunii arteriale esenţiale la gravide, cu
excepţia cazurilor rare în care nu se poate utiliza alt tratament.
Alăptarea
Antagonişti ai receptorilor angiotensinei II (ARA II) - Losartan
Deoarece nu sunt disponibile date privind utilizarea asocierii losartan/hidroclorotiazidă în timpul alăptării,
nu se recomandă utilizarea Lorista H şi este de preferat ca în această perioadă să se utilizeze tratamente
alternative cu profile de siguranţă mai bine stabilite, în special în cazul alăptării nou-născutului sau
prematurului.
Hidroclorotiazidă
Hidroclorotiazida este excretată în laptele uman în cantitate redusă. Tiazidele administrate în doze
mari care determină diureză intensă, pot inhiba secreţia laptelui. Utilizarea Lorista H în timpul alăptării nu
este recomandată. Dacă Lorista H trebuie utilizată în timpul alăptării, dozele trebuie să fie cât mai scăzute
posibil.
4.7 Efecte asupra capacităţii de a conduce vehicule şi de a folosi utilaje
Nu au fost efectuate studii asupra influenţei medicamentului asupra capacităţii de a conduce vehicule sau
de a folosi utilaje.
Totuşi, când se conduc vehicule sau se folosesc utilaje, trebuie reţinut că la utilizarea medicamentelor
antihipertensive, în special la iniţierea tratamentului şi la creşterea dozelor, poate apărea hipotensiune şi
ameţeli.
4.8 Reacţii adverse
Reacţiile adverse se clasifică în următoarele grupe, în funcţie de frecvenţă:
- Foarte frecvente (1/10)
- Frecvente (1/100 la <1/10)
- Mai puţin frecvente (1/1000 la <1/100)
- Rare (1/10000 la <1/1000)
- Foarte rare (<1/10000),
- Cu frecvenţă necunoscută (nu poate fi estimată din datele disponibile).
Rezumatul profilului de siguranță
În studiile clinice cu losartan potasic şi hidroclorotiazidă, nu au apărut reacţii adverse specifice acestei
combinaţii.
Reacţiile adverse apărute au fost cele cunoscute la utilizarea losartan potasic şi/sau hidroclorotiazidă.
În studiile clinice controlate pentru HTA esenţială, singura reacţie adversă dependentă de medicament a
fost ameţeala, cu o incidenţă ≥l% decât placebo la pacienţii trataţi cu losartan şi hidroclorotiazidă.
9
Mai sunt şi alte reacţii adverse raportate după introducerea pe piaţă a medicamentului, după cum
urmează:
Tulburări hepatobiliare
Rare: hepatită
Investigaţii diagnostice
Rare: hiperpotasemie, creşteri ale ALT.
Reacţii adverse observat la utilizarea componentelor individuale şi care, potenţial, pot apare ca reacţii
adverse ale asocierii losartan potasic/hidroclorotiazidă sunt următoarele:Losartan
Tulburări hematologice şi limfatice
Mai puţin frecvente: anemie, purpura Henoch-Schlonlein, echimoze, hemoliză.
Tulburări ale sistemului imunitar
Rare: reacţii anafilactice, angioedem, urticarie.
Tulburări de metabolice şi de nutriţie
Mai puţin frecvente: anorexie, gută.
Tulburări psihice
Frecvente: insomnie.
Mai puţin frecvente: anxietate, tulburări anxioase, panică, confuzie, depresie, vise anormale, tulburări de
somn, somnolenţă, tulburări de memorie.
Tulburări ale sistemului nervos
Frecvente: cefalee, ameţeli
Mai puţin frecvente: nervozitate, parestezii, neuropatie periferică, tremor, vertij, migrenă, sincopă.
Tulburări oculare
Mai puţin frecvente: vedere înceţoşată, senzaţie de arsuri/înţepături oculare, conjunctivită, scăderea
acuităţii vizuale.
Tulburări acustice şi vestibulare
Mai puţin frecvente: vertij, tinitus.
Tulburări cardiace
Mai puţin frecvente: hipotensiune arterială, hipotensiune arterială ortostatică, sternalgie, angină
pectorală, bloc AV de grad II, AVC, infarct de miocard, palpitaţii, aritmii (fibrilaţie atrială, bradicardie
sinusală, tahicardie, tahicardie ventriculară, fibrilaţie ventriculară).
Tulburări vasculare
Mai puţin frecvente: vasculită.
Tulburări respiratorii, toracice şi mediastinale
Frecvente: tuse, infecţii de tract respirator superior, congestie nazală, sinuzită.
Mai puţin frecvente: disconfort faringian, faringită, laringită, dispnee, bronşită, epistaxis, rinită, congestie
respiratorie.
Tulburări gastrointestinale
Frecvente: durere abdominală, greaţă, diaree, dispepsie.
Mai puţin frecvente: constipaţie, dureri dentare, xerostomie, flatulenţă, gastrită, vărsături.
Tulburări hepatobiliare
Cu frecvenţă necunoscută: tulburări ale funcţiei hepatice.
10
Tulburări cutanate şi ale ţesutului subcutanat
Mai puţin frecvente: alopecie, dermatită, piele uscată, eritem, eritem facial, fotosensibilitate, prurit,
erupţie cutanată tranzitorie, urticarie, transpiraţii.
Tulburări musculoscheletice şi ale ţesutului conjunctiv
Frecvente: crampe musculare, dureri dorsale, dureri ale membrelor inferioare, mialgie.
Mai puţin frecvente: dureri ale braţelor, dureri ale şoldului, inflamaţie articulară, dureri ale
genunchiului, dureri osteomusculare, dureri ale umărului, rigiditate musculară, artralgii, artrită,
coxalgie, fibromialgie, slăbiciune musculară.
Cu frecvenţă necunoscută: rabdomioliză.
Tulburări renale şi ale căilor urinare
Mai puţin frecvente: nicturie, polakiurie, infecţii ale tractului urinar.
Tulburări ale aparatului genital şi sânului
Mai puţin frecvente: scăderea libidoului, impotenţă
Tulburări generale şi la locul de administrare
Frecvente: astenie, oboseală, dureri toracice.
Mai puţin frecvente: edem facial, febră.
Investigaţii diagnostice
Frecvente: hiperpotasemie, scăderea uşoară a hematocritului şi a hemoglobinemiei.
Mai puţin frecvente: creşterea uşoară a uremiei şi creatininemiei.
Foarte rare: creşterea concentraţiilor plasmatice ale enzimelor hepatice şi a bilirubinemiei.
Hidroclorotiazidă
Tulburări hematologice şi limfatice
Mai puţin frecvente: agranulocitoză, anemie aplastică, anemie hemolitică, leucopenie, purpură,
trombocitopenie.
Tulburări ale sistemului imunitar
Rare: reacţii anafilactice.
Tulburări de metabolice şi de nutriţie
Mai puţin frecvente: anorexie, hiperglicemie, hiperuricemie, hipokaliemie, hiponatremie.
Tulburări psihice
Mai puţin frecvente: insomnie.
Tulburări ale sistemului nervos
Frecvente: cefalee.
Tulburări oculare
Mai puţin frecvente: pierderea temporară a vederii, xantopsie.
Tulburări vasculare
Mai puţin frecvente: angeită necrozantă (vasculită, vasculită cutanată).
Tulburări respiratorii, toracice şi mediastinale
Mai puţin frecvente: tulburări respiratorii, inclusiv pneumonie şi edem pulmonar.
Tulburări gastro-intestinale
Mai puţin frecvente: sialoadenită, spasme, iritaţii gastrice, greaţă, vărsături, diaree, constipaţie.
11
Tulburări hepatobiliare
Mai puţin frecvente: icter (colestază intrahepatică), pancreatită.
Afecţiuni cutanate şi ale ţesutului subcutanat
Mai puţin frecvente: fotosensibilitate, urticarie, necroliză toxică epidermică
Tulburări musculo-scheletice şi ale ţesutului conjunctiv
Mai puţin frecvente: crampe musculare.
Tulburări renale şi ale căilor urinare
Mai puţin frecvente: glicozurie, nefrită interstiţială, disfuncţie renală, insuficienţă renală.
Tulburări generale şi la locul de administrare
Mai puţin frecvente: febră, ameţeli.
Raportarea reacţiilor adverse suspectate
Raportarea reacţiilor adverse suspectate după autorizarea medicamentului este importantă. Acest lucru
permite monitorizarea continuă a raportului beneficiu/risc al medicamentului. Profesioniştii din domeniul
sănătăţii sunt rugaţi să raporteze orice reacţie adversă suspectată prin intermediul sistemului naţional de
raportare, ale cărui detalii sunt publicate pe web-site-ul Agenţiei Naţionale a Medicamentului şi a
Dispozitivelor Medicale http://www.anm.ro.
4.9 Supradozaj
Există date clinice limitate asupra supradozării la om cu asocierea losartan şi hidroclorotiazidă.
Tratamentul este simptomatic şi de suport al funcţiilor vitale.
Administrarea asocierii losartan şi hidroclorotiazidă trebuie întreruptă, iar pacientul va fi pus sub
supraveghere medicală atentă.
Se recomandă lavaj gastric, dacă timpul de la ingestia medicamentului nu este prea lung şi tratamentul
deshidratării, corectarea dezechilibrului electrolitic, comei hepatice şi hipotensiunii arteriale.
Losartan
Există date clinice limitate asupra supradozării la om.
Manifestările cele mai probabile ale supradozării pot fi hipotensiunea şi tahicardia, totuşi poate apărea şi
bradicardia, datorată stimulării parasimpatice (vagale). În caz de hipotensiune simptomatică, se va iniţia
un tratament de suport.
Nici losartanul şi nici metabolitul său activ nu sunt eliminaţi prin hemodializă.
Hidroclorotiazidă
Simptomele şi semnele clinice frecvente rezultă din pierderea de electroliţi (hipopotasemia, hipocloremia,
hiponatremia) şi din deshidratare, datorată diurezei excesive. În caz de administrare concomitentă de
digoxină, hipopotasemia poate potenţa aritmiile cardiace.
Nu se cunoaşte nivelul eliminării hidroclorotiazidei prin dializă.
5. PROPRIETĂŢI FARMACOLOGICE
5.1 Proprietăţi farmacodinamice
Grupa farmacoterapeutică: antagonişti de angiotensină II şi diuretice, codul ATC: C09DA01
Losartan-Hidroclorotiazidă
Ingredienţii activi din Lorista H exercită efecte aditive de re
ducere ale tensiunii arteriale, într-o măsură
mai mare decât componentele individuale. Efectul este considerat rezultat al acţiunii complementare
mutuale al celor două componente. Datorită efectului diuretic, hidroclorotiazida creşte activitatea reninei
plasmatice, creşte secreţia de aldosteron, scade potasemia şi creşte nivelele angiotensinei II.
12
Losartanul blochează toate efectele importante fiziologice ale angiotensinei II şi prin inhibarea
aldosteronului, poate reduce pierderile de potasiu induse de diuretic.
Losartan posedă un efect uricozuric moderat şi tranzitoriu.
Hidroclorotiazida determină o creştere moderată a nivelelor concentraţiilor acidului uric, iar losartanul
reduce hiperuricemia indusă de diuretic.
Efectul antihipertensiv al asocierii losartan şi hidroclorotiazidă persistă 24 ore. În studiile clinice pe o
durată de cel puţin 1 an, s-a observat că efectul antihipertensiv a fost stabil. Cu toată scăderea
considerabilă a presiunii sanguine, administrarea asocierii losartan şi hidroclorotiazidă nu a avut vreun
efect clinic semnificativ asupra frecvenţei cardiace. În studiile clinice, după 12 săptămâni de tratament cu
un produs ce conţinea losartan 50 mg/hidroclorotiazidă 12,5 mg, presiunea diastolică, măsurată în poziţie
şezândă înainte de administrarea medicamentului, a fost redusă în medie cu 13,2 mm Hg.
Combinaţia losartan şi hidroclorotiazidă este eficientă în reducerea presiunii sanguine atât la femei, cât şi
la bărbaţi, fară diferenţe rasiale, de vârstă (65 ani) şi este eficient în HTA de
toate gradele.
Losartan
Losartan este un antagonist oral al receptorilor de angiotensină II (tip AT
1). Angiotensina II, un
vasoconstrictor puternic, este hormonul principal de reglare al sistemului renină-angiotensină şi un factor
important în fiziopatologia hipertensiunii arteriale.
Angiotensina II se leagă de receptorul AT
1, prezent în multe dintre ţesuturi (de exemplu muşchii netezi
vasculari, suprarenale, rinichi şi inimă) şi induce anumite reacţii biologice importante, inclusiv
vasoconstricţie şi eliberarea de aldosteron. Angiotensina II stimulează de asemenea proliferarea celulelor
musculaturii netede.
Losartanul se leagă selectiv de receptorii AT
1, lucru demonstrat de testele biologice de legare
farmacologică. Losartan, la fel ca şi metabolitul său farmacologic activ, derivat de acid carboxilic (E-
3172), blochează toate efectele fiziologice importante ale angiotensinei II in vitro, precum şi in vivo,
indiferent de sursă şi metodă de sinteză.
Losartan nu se leagă de alţi receptori hormonali sau canale de ioni, lucru important în ceea ce priveşte
reglarea cardiovasculară. În plus, losartanul nu inhibă ECA (kininaza II), o enzimă responsabilă de
descompunerea bradikininei. Astfel, nu apare o creştere a reacţiilor adverse mediate de bradikinină.
În timpul administrării losartan, datorită lipsei feed-back-ului negativ al angiotensinei II asupra secreţiei
de renină, creşte activitatea plasmatică a reninei (APR). Creşterea APR duce la o creştere a angiotensinei
II în plasmă. Cu toate acestea, persistă activitatea antihipertensivă şi scăderea concentraţiilor plasmatice
ale aldosteronului, ceea ce indică eficacitatea blocării receptorilor angiotensinei II. După întreruperea
tratamentului cu losartan, APR şi angiotensina II revin la valorile
bazale într-o perioadă de 3 zile.
Atât losartanul, cât şi metabolitul său activ principal posedă o afinitate mult mai mare pentru receptorul
AT
1, decât pentru receptorul AT2. Metabolitul activ are o acţiune mai puternică de 10 până la 40 de ori
decât losartanul, la greutate echivalentă.
.
Într-un studiu ce urmărea frecvenţa tusei la pacienţii trataţi cu losartan, în comparaţie cu pacienţii trataţi
cu IECA, s-a dovedit că frecvenţa tusei la pacienţii trataţi cu losartan sau hidroclorotiazidă a fost similară,
dar considerabil mai mică decât la pacienţii trataţi cu IECA. În plus, analiza generală a 16 studii dublu-
orb, cu 4131 pacienţi, frecvenţa tusei raportate spontan la pacienţii trataţi cu losartan a fost similară
(3,1%) ca la grupul tratat cu placebo (2,6%) sau hidroclorotiazidă (4,1%), în timp ce în grupul tratat cu
IECA a fost de 8,8%.
La pacienţii hipertensivi non-diabetici, cu proteinurie, administrarea de losartan potasic a redus
semnificativ proteinuria, excreţia fracţionată de albumină şi IgG. Losartan menţine rata filtrării
glomerulare şi reduce fracţia de filtrare. În general, losartanul determină scăderea uricemiei (valori
normale <0,4 mg/dl), care se menţine şi în timpul tratamentului îndelungat.
Losartan nu afectează reflexele autonome şi nu are efect permanent asupra noradrenalinei plasmatice.
13
La pacienţii cu insuficienţă ventriculară stângă, losartan în doze de 25 mg şi 50 mg determină efecte
hemodinamice şi neurohormonale pozitive, caracterizate prin creşterea indexului cardiac şi scăderea
presiunii capilare pulmonare, scăderea rezistenţei vasculare sistemice, a tensiunii arteriale medii sistemice
şi a frecvenţei cardiace, precum şi o reducere a nivelelor concentraţiilor plasmatice ale aldosteronului şi,
respectiv, norepinefrinei.
La pacienţii cu insuficienţă cardiacă, apariţia hipotensiunii arteriale a fost dependentă de doză.
Studii asupra hipertensiunii arteriale
În studiile clinice controlate, administrarea unei doze zilnice de losartan la pacienţii cu HTA esenţială
uşoară până la moderată, a scăzut statistic semnificativ presiunea sanguină sistolică şi diastolică.
Măsurarea presiunii sanguine în momentul de activitate minimă (la 24 ore de la administrare) comparată
cu efectul maxim, (5 - 6 ore de la administrare) a demonstrat o scădere relativ lentă a presiunii sanguine
pe o perioadă de 24 ore. Efectul antihipertensiv a urmat ritmul circadian normal.
Scăderea presiunii sanguine la sfârşitul intervalului de administrare a fost de 70 - 80% din efectul maxim,
determinat la 5 - 6 ore de la administrarea dozei.
Întreruperea administrării losartanului la pacienţii hipertensivi nu a determinat o creştere bruscă a
presiunii sanguine. Chiar în condiţiile unei scăderi considerabile a presiunii sanguine, administrarea de
losartan nu a produs efecte clinice importante asupra frecvenţei cardiace.
Losartan are aceeaşi eficienţă la hipertensivii bărbaţi şi femei, tineri (<65 ani) şi vârstnici (≥65 ani).
Două studii extinse, randomizate, controlate (ONTARGET (ONgoing Telmisartan Alone and in
combination with Ramipril Global Endpoint Trial/Studiu cu criteriu final global de evaluare, efectuat cu
telmisartan administrat în monoterapie sau în asociere cu ramipril) şi VA NEPHRON-D (The Veterans
Affairs Nephropathy in Diabetes/Evaluare a nefropatiei din cadrul diabetului zaharat,
efectuată de Departamentul pentru veterani)) au investigat administrarea concomitentă a unui inhibitor
al ECA şi a unui blocant al receptorilor angiotensinei II.
ONTARGET este un studiu efectuat la pacienţii cu antecedente de afecţiune cardiovasculară sau
cerebrovasculară sau cu diabet zaharat de tip 2, însoţite de dovezi ale afectării de organ. VA NEPHRON-
D este un studiu efectuat la pacienţii cu diabet zaharat de tip 2 şi nefropatie diabetică.
Aceste studii nu au evidenţiat efecte benefice semnificative asupra rezultatelor renale şi/sau
cardiovasculare sau asupra mortalităţii, în timp ce s-a observat un risc crescut de hiperkaliemie,
afectare renală acută şi/sau hipotensiune arterială, comparativ cu monoterapia. Date fiind proprietăţile lor
farmacodinamice similare, aceste rezultate sunt relevante, de asemenea, pentru alţi inhibitori ai ECA şi
blocanţi ai receptorilor angiotensinei II.
Prin urmare, inhibitorii ECA şi blocanţii receptorilor angiotensinei II nu trebuie administraţi concomitent
la pacienţii cu nefropatie diabetică.
ALTITUDE (Aliskiren Trial in Type 2 Diabetes Using Cardiovascular and Renal Disease
Endpoints/Studiu efectuat cu aliskiren, la pacienţi cu diabet zaharat de tip 2, care a utilizat criterii finale
de evaluare în boala cardiovasculară sau renală) este un studiu conceput să testeze beneficiul adăugării
aliskiren la un tratament standard cu un inhibitor al ECA sau un blocant al receptorilor de
angiotensină II la pacienţii cu diabet zaharat de tip 2 şi afecţiune renală cronică, afecţiune cardiovasculară
sau ambele. Studiul a fost încheiat prematur din cauza unui risc crescut de apariţie a evenimentelor
adverse. Decesul şi accidentul vascular cerebral din cauze cardiovasculare au fost mai frecvente numeric
în cadrul grupului în care s-a administrat aliskiren, decât în cadrul grupului în care
s-a administrat placebo, iar evenimentele adverse şi evenimentele adverse grave de interes (hiperkaliemie,
hipotensiune arterială şi afectarea funcţiei renale) au fost raportate mai frecvent în cadrul grupului în care
s-a administrat aliskiren decât în cadrul grupului în care s-a administrat placebo.
Studiul LIFE
Studiul LIFE (Losartan Intervention For Endpoint Reduction in Hypertension) a fost un studiu clinic
randomizat, triplu-orb, controlat activ, efectuat la 9193 pacienţi hipertensivi cu vârsta cuprinsă între 55 şi
80 ani, cu hipertrofie ventriculară stângă demonstrată ECG. Pacienţii au fost randomizaţi, administrându-
li-se o dată pe zi losartan 50 mg sau atenolol 50 mg. Dacă nu a fost atinsă valoarea ţintă a tensiunii
arteriale (<140/90 mm Hg), s-a adăugat iniţial hidroclorotiazidă (12,5 mg) şi, dacă a fost
14
necesar, doza de losartan sau atenolol a fost crescută la 100 mg o dată pe zi. Dacă a fost necesar, pentru
atingerea tensiunii arteriale ţintă, au fost adăugate alte antihipertensive, cu excepţia inhibitorilor ECA,
antagoniştilor angiotensinei II sau beta-blocantelor.
Durata medie a perioadei de urmărire a fost 4,8 ani.
Criteriul principal final de evaluare a fost compus din morbiditatea şi mortalitatea cardiovasculară,
măsurat prin reducerea incidenţei combinate a decesului de cauză cardiovasculară, accidentului vascular
cerebral şi infarctului miocardic.
Cu toate că tensiunea arterială a fost scăzută în mod semnificativ la valori similare în cele două grupuri,
tratamentul cu losartan a determinat o reducere a riscului cu 13% (p=0,021, IÎ 95%, 0,77- 0,98)
comparativ cu atenololul la pacienţii care au atins criteriul principal final de evaluare compus.
Avantajul tratamentului cu losartan în cadrul criteriului primar compus se datorează în primul rând
scăderii incidenţei accidentului vascular cerebral. Tratamentul cu losartan a redus riscul de accident
vascular cerebral cu 25% comparativ cu atenololul (p=0,001 IÎ 95%, 0,,63-0,89). Ratele pentru decesul de
cauză cardiovasculară şi pentru infarctul miocardic nu au prezentat diferenţe semnificative
între grupurile de tratament.
Hidroclorotiazidă
Hidroclorotiazida este un diuretic din clasa tiazidelor. Mecanismul efectului antihipertensiv al diureticelor
tiazidice nu este complet cunoscut. Tiazidele acţionează asupra mecanismului renal tubular de reabsorbţie
electrolitică crescând în mod direct excreţia sodiului şi clorului în cantităţi aproximativ echivalente.
Acţiunea diuretică a hidroclorotizidei reduce volumul plasmatic, creşte
activitatea reninei plasmatice şi creşte secreţia de aldosteron, având drept consecinţă creşteri ale
potasiului urinar şi pierderi de bicarbonat, şi scăderi ale potasiul seric. Legătura renină-aldosteron este
mediată de angiotensina II şi, de aceea, administrarea în asociere a unui antagonist al receptorilor de
angiotensină II tinde să anuleze pierderile de potasiu asociate administrării de diuretice tiazidice.
După administrare orală, diureza se instalează în 2 ore, cu efect maxim la aproximativ 4 ore şi durează
aproximativ 6 până la 12 ore, efectul antihipertensiv persistând până la 24 ore.
5.2 Proprietăţi farmacocinetice
Absorbţie
Losartan
După administrare orală, losartanul este foarte bine absorbit şi în timpul metabolizării de prim pasaj, se
formează un metabolit activ, derivat de acid carboxilic, precum şi metaboliţi inactivi.
Biodisponibilitatea este de 33%. Concentraţiile maxime de losartan apar la 1 oră după administrare şi,
pentru metabolitul activ, la 3-4 ore. Profilul concentraţiilor plasmatice nu se modifică în cazul
administrării medicamentului cu alimente.
Distribuţie
Losartan
Losartan, precum şi metabolitul activ, se leagă de proteinele plasmatice în proporţie de peste 99%, în
special de albumine. Volumul de distribuţie al losartanului este de 34 1. Studiile la şobolani arată că
losartanul nu trece sau trece în cantităţi neglijabile prin bariera hematoencefalică.
Hidroclorotiazidă
Hidroclorotiazida trece prin bariera placentară, nu trece prin bariera hematoencefalică şi este excretată în
laptele matern uman.
Metabolizare
Losartan
Losartanul administrat i.v sau oral se transformă în proporţie
de 14% în metabolit activ.
După administrarea i.v. sau orală de losartan potasic, marcat cu
14C, circulaţia markerului radioactiv în
plamă este atribuită losartanului şi metabolitului activ.
S-a observat o conversie minimă de losartan la metabolit activ, la 1% din pacienţii monitorizaţi.
15
Pe lângă metabolitul activ, se formează şi metaboliţi inactivi, inclusiv 2 metaboliţi principali, obţinuţi prin
hidroxilarea lanţului butil, precum şi un metabolit mai puţin important, N-2 tetrazol glucuronid.
Eliminare
Losartan
Clearance-ul plasmatic al losartanului este de aproximativ 600 ml/min, iar al metabolitului activ, de 50
ml/min. Clearance-ul renal al losartanului este de aproximativ 74 ml/min, iar al metabolitului activ, de 26
ml/min. După administrarea orală, 4% din doza de losartan este eliminată sub formă nemodificată, iar 6%
sub formă de metabolit activ. Farmacocinetica losartanului şi metabolitului activ este lineară la doze de
până la 200 mg losartan potasic, administrat oral.
După administrare orală, concentraţia plasmatică de losartan şi metabolit activ scade poliexponenţial, cu
un timp de înjumătăţire final de 2 ore (losartan) şi 6-9 ore (metabolit activ).
Nici losartanul, nici metabolitul activ nu produc acumulare plasmatică după administrarea unei doze de
100 mg, o dată pe zi.
Excreţia biliară şi urinară contribuie la eliminarea losartanului şi metaboliţilor săi.
După o doză orală de losartan marcat cu
14C la om, 35% şi 58% din radioactivitate se regăseşte în urină şi
fecale.
Hidroclorotiazidă
Hidroclorotiazida nu este nici metabolizată şi nici eliminată rapid pe cale renală.
Timpul de înjumătăţire prin eliminare în 24 ore variază între 5,6-14,8 ore.
Cel puţin 61% din doza orală este eliminată sub formă nemodificată.
Caracteristici după administrare
Losartan-hidroclorotiazidă
Concentraţia de losartan şi metabolit activ în plasma şi absorbţia de hidroclorotiazidă la hipertensivii
vârstnici nu prezintă deosebiri semnificative faţă de hipertensivii mai tineri.
Losartan
După administrare orală la pacienţi cu ciroză hepatică alcoolică, fază moderată spre intermediară,
concentraţiile de losartan au fost de 5 ori mai mari, iar ale metabolitului activ de 1,7 ori mai mari decât la
voluntarii tineri.
Nici losartanul şi nici metabolitul activ nu sunt dializabili.
5.3 Date preclinice de siguranţă
Datele studiilor convenţionale de siguranţă farmacologică, de toxicitate la doze repetate, de
genotoxicitate, de potenţial carcinogenetic şi de toxicitate a reproducţiei nu arată prezenţa vreunei
probleme de siguranţă la oameni.
Toxicitatea potenţială a combinaţiei losartan/hidroclorotiazidă după administrarea orală a fost evaluată în
studii de toxicitate cronică cu durata de până la şase luni, efectuate la şobolan şi câine, iar modificările
observate în cadrul studiilor efectuate cu această asociere au fost determinate în principal de componenta
losartan. Administrarea combinaţiei losartan/hidroclorotiazidă a derminat o scădere a
parametrilor seriei eritrocitare (eritrocite, hemoglobină, hematocrit), o creştere a valorii N-ureei serice, o
scădere a greutăţii inimii (fără o corelaţie histologică) şi modificări gastro-intestinale (leziuni ale
membranei mucoase, ulceraţii, eroziuni, hemoragii).
Nu au existat dovezi de teratogenitate la şobolani sau iepuri trataţi cu asocierea losartan/hidroclorotiazidă.
Atunci când femelele au fost tratate înainte de gestaţie şi în cursul gestaţiei, a fost observată toxicitate
fetală la şobolani, evidenţiată printr-o creştere uşoară a incidenţei coastelor supranumerare la generaţia
F1. Aşa cum s-a observat în studii efectuate cu losartan în monoterapie,
reacţiile adverse fetale şi neonatale, incluzând toxicitate renală şi deces fetal, au apărut atunci când
femelele gestante de şobolan au fost tratate cu asocierea losartan/hidroclorotiazidă în faza tardivă a
perioadei de gestaţie şi/sau în timpul alăptării.
16
6. PROPRIETĂŢI FARMACEUTICE
6.1 Lista excipienţilor
Nucleu
Amidon de porumb pregelatinizat
Celuloză microcristalină
Lactoză monohidrat
Stearat de magneziu.
Film
Hipromeloză
Talc
Macrogol 4000
Galben de chinolină (E 104)
Dioxid de titan (E 171).
6.2 Incompatibilităţi
Nu este cazul.
6.3 Perioada de valabilitate
5 ani
6.4 Precauţii speciale pentru păstrare
A se păstra la temperaturi sub 30°C.
A se păstra în ambalajul original, pentru a fi protejat de umiditate.
6.5 Natura şi conţinutul ambalajului
Cutie cu un blister PVC-PVDC/Al a 14 comprimate filmate.
Cutie cu 2 blistere PVC-PVDC/Al a câte 7 comprimate filmate.
Cutie cu 2 blistere PVC-PVDC/Al a câte 14 comprimate filmate.
Cutie cu 4 blistere PVC-PVDC/Al a câte 7 comprimate filmate.
Cutie cu 4 blistere PVC-PVDC/Al a câte 14 comprimate filmate.
Cutie cu 8 blistere PVC-PVDC/Al a câte 7 comprimate filmate.
Cutie cu 6 blistere PVC-PVDC/Al a câte 14 comprimate filmate.
Cutie cu 12 blistere PVC-PVDC/Al a câte 7 comprimate filmate.
Cutie cu 7 blistere PVC-PVDC/Al a câte 14 comprimate filmate.
Cutie cu 14 blistere PVC-PVDC/Al a câte 7 comprimate filmate.
6.6 Precauţii speciale pentru eliminarea reziduurilor
Fără cerinţe speciale.
7. DEŢINĂTORUL AUTORIZAŢIEI DE PUNERE PE PIAŢĂ
KRKA, d.d., Novo mesto
Smarjeska cesta 6, 8501, Novo mesto, Slovenia
17
8. NUMĂRUL(ELE) AUTORIZAŢIEI DE PUNERE PE PIAŢĂ
8030/2015/01-10
9. DATA PRIMEI AUTORIZĂRI SAU A REÎNNOIRII AUTORIZAŢIEI
Data ultimei reînnoiri a autorizaţiei: August 2015
10. DATA REVIZUIRII TEXTULUI
August 2015
Informaţii detaliate privind acest medicament sunt disponibile pe website-ul Agenţiei Naţionale a
Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale http://www.anm.ro.
